Există o vreme în viața noastră erotică în care confundăm zgomotul cu pasiunea. Mișcarea cu plăcerea. Pozițiile din filmele pentru adulți cu profunzimea unei intimități reale. Și, poate cel mai trist, confundăm performanța cu conexiunea.
Privind în urmă, îmi dau seama câte momente mi-au părut memorabile, dar care – cu ochii maturității emoționale – nu au fost decât niște scenete stângace, în care jucam mai degrabă rolul femeii care „trebuie să fie bună în pat” decât pe cel al femeii care se simte, cu adevărat, vie.
1. Când mă prefăceam că-mi place tot
Orgoliu, dorința de a fi validată, frica de a nu răni. Așa am ajuns să spun „da” când voiam să spun „stop”, să gem când voiam să respir liniște și să zâmbesc când simțeam dezamăgire. Credeam că a fi extraordinară în pat înseamnă să accept orice, să mă mulez, să fiu deschisă. Dar unde eram eu în toate astea?
2. Când credeam că s*xul trebuie să fie „sălbatic” ca să fie bun
Ne-am agățat de filme, de scenarii, de zgomote. Dacă nu țipam, dacă nu transpiram excesiv, dacă nu sfârșeam epuizați ca niște soldați după război – credeam că nu a fost grozav. Dar acele seri cu „acțiune intensă” erau, de fapt, niște reprezentații goale, lipsite de intimitate reală. Am confundat violența cu pasiunea. Și era doar penibil.
3. Când credeam că pozițiile exotice aduc extazul
Am trecut prin Kamasutra ca printr-un manual de performanță. Nu ne interesa cum ne simțim, ci câte poziții bifăm. Unele erau pur și simplu incomode, dar ne păcăleam că suntem „deschiși”. Acum știu: uneori, două trupuri liniștite, așezate unul peste altul, respirând împreună, simt mai mult decât două trupuri contorsionate în poziții instagramabile.
4. Când credeam că tăcerea în pat e lipsă de pasiune
Am vorbit prea mult. Am râs exagerat. Am comentat. Am jucat. Credeam că dacă nu umplem spațiul cu sunete, sexul e sec. Dar acum înțeleg: liniștea, aceea grea și profundă, în care doar respirațiile dansează, poate fi mai erotică decât orice cuvânt murdar șoptit artificial.
5. Când credeam că orgasmul este scopul suprem
S*xul era o cursă. Cine ajunge primul. Cine ajunge mai tare. Cine mimează mai bine dacă nu ajunge deloc. Nu era despre conexiune, ci despre validare. Orgasmul devenise o medalie. Iar dacă nu o aveam, simțeam că „am ratat”. Acum știu că cele mai vii momente nu se termină cu un climax, ci cu un oftat prelung care nu cere nimic în plus.
Am crescut. Și odată cu mine, și trupul meu a început să ceară altceva. Nu un bărbat priceput, ci un bărbat prezent. Nu performanță, ci prezență. Nu spectacol, ci vulnerabilitate.
Sunt multe lucruri pe care le credeam extraordinare în pat. Acum le văd cu luciditate și un strop de ironie. Nu erau erotice. Doar penibile. Dar poate a fost nevoie să trec prin penibil ca să ajung la autentic.
