Dintre toate nedumeririle care se nasc într-o relație, aceasta cu „te iubesc, dar am nevoie de o pauză” este printre cele mai greu de digerat, căci concentrează în câteva cuvinte o întreagă poveste despre lașitate, minciună și despărțire… Căci, în loc să dai cărțile pe față și să tranșezi problema cu ceva coloană vertebrală verticală, alegi calea ocolită a unei minciuni indecente și transparente, menite să provoace, pe lângă suferință, și un pumn de greață.
Spune-i, măi, omule, ce ți se întâmplă… nu-ți pregăti terenul cu o declarație falsă pentru ca apoi să invoci „piua”. Doar știi și tu, și ea, ce naiba înseamnă această „pauză”. De ce îi subestimezi inteligența, servindu-i-o ca pretext? Te-ai săturat, nu mai vrei, ai găsit alta mai ochioasă, mai spătoasă, nu contează, ideea e că s-a întâmplat ceva și vrei să pui punct, nu punct și virgulă, da? Căci în spatele acestei „pauze” mai stă și altceva, absolut înjositor: cumva vrei s-o ții agățată, s-o ai de rezervă, în caz că nu-ți merge în pauză, nu? Țz, țz, țz… cineva nu are deloc cojones. Păcat…
Deci mai ușor cu iubirea ce face clăbuci la gură de atâtea declarații false, că pute locul de meschinărie. Mai ușor cu prefăcătoria pe scări și cu bufoneria, fii bărbat, ia taurul de coarne și trăiește-ți viața fără jumătăți de măsură și fără să te ascunzi după degetul mijlociu, bine?
