Alegem oamenii pe care îi iubim cu inima – dar acea inimă, uneori, e plină de răni vechi, tăceri grele și nevoi neîmplinite. Ne îndrăgostim, adesea, nu de ceea ce ne face bine, ci de ceea ce ne e cunoscut. De aceea, multe relații nu sunt despre dragoste, ci despre recrearea unui scenariu emoțional familiar din copilărie.
Nu o facem intenționat. O facem din inconștient. Acolo unde trăiește copilul din noi care a învățat că iubirea vine cu condiții, cu absență, cu frică sau cu luptă. Acel copil nu s-a vindecat. Doar s-a ascuns într-un adult care, azi, își alege partenerii cu inima în trecut.
Tiparul nu e iubire, ci supraviețuire emoțională
Un copil crescut într-un mediu rece sau haotic nu învață cum să primească iubire sănătoasă. Învață cum să o caute. Cum să o merite. Cum să se adapteze. Când acel copil devine adult, va fi atras de relații în care trebuie să muncească pentru afecțiune. În care trebuie să demonstreze. Să aștepte. Să sufere. Pentru că, în mintea lui, asta înseamnă iubirea.
Dacă ai avut un părinte critic, s-ar putea să alegi un partener care te face mereu să simți că nu ești suficientă. Dacă ai avut un părinte absent, s-ar putea să te îndrăgostești de cineva indisponibil emoțional. Dacă ai crescut cu ideea că iubirea e instabilă, poate că ești atrasă de relații intense, dar dureroase.
Rana devine busola emoțională
Alegem parteneri care ne apasă exact pe butoanele emoționale pe care nu le-am învățat să le gestionăm. Nu pentru că suntem masochiști, ci pentru că rana cere atenție. Vrea să fie văzută. Creierul emoțional, amigdala, nu face diferența între ce e sănătos și ce e distructiv – ci între ce e cunoscut și ce nu. Iar ce e cunoscut ne face să ne simțim „acasă”. Chiar dacă acel „acasă” e o rană.
Cum recunoști că rana alege în locul tău?
- Simți o atracție inexplicabilă față de cineva care nu te tratează bine.
- Confunzi anxietatea cu fluturii în stomac.
- Te simți iubită doar când ești validată de celălalt.
- Tolerezi comportamente care îți fac rău, sperând că, într-o zi, se va schimba.
- Îți este frică de partenerii stabili, blânzi, calzi – ți se par plictisitori sau „prea buni ca să fie adevărați”.
Toate acestea nu înseamnă că ești „defectă” sau că nu știi ce vrei. Înseamnă doar că partea ta rănită e cea care alege. Și va continua să o facă până când va fi văzută și vindecată.
Ce poți face?
- Începe cu întrebarea: ce mi-a lipsit în copilărie?
Validare? Afecțiune? Prezență? Siguranță? Ce ți-ai fi dorit să primești și nu ai primit? Identifică acea lipsă. Este cheia tiparului tău de atracție. - Observă ce te atrage în mod constant la partenerii tăi.
Este o atracție calmă sau una plină de foc și confuzie? Îți dau liniște sau neliniște? Te poți arăta vulnerabilă sau trebuie să porți o mască? - Nu confunda intensitatea cu iubirea.
Relațiile care ne activează rana sunt intense – dar nu pentru că sunt autentice, ci pentru că ne fac să luptăm pentru ceva ce ar fi trebuit să vină firesc. Iubirea adevărată e calmă, profundă, fără nevoia de a demonstra constant că „meriți”. - Caută sprijin psihologic.
Terapia nu înseamnă că ai eșuat, ci că ai decis să nu transmiți mai departe durerea. O relație nu te poate vindeca dacă tu însuți nu știi cum arată vindecarea. Psihoterapia ajută la conștientizare, integrare și rescrierea tiparelor vechi. - Învață să stai cu iubirea sănătoasă.
S-ar putea ca, la început, să te simți plictisită. Să îți lipsească drama. Dar acea liniște nu e lipsă de iubire, ci începutul unui alt mod de a iubi. Unul matur, conștient, eliberat de trecut.
Nu tu ai ales rana, dar ai puterea să nu mai alegi prin ea. Iar când vei face asta, vei descoperi o iubire diferită – una care nu te face să alergi, să suferi sau să demonstrezi. Ci una în care, pur și simplu, ești. Iar asta, poate, e cea mai mare vindecare.
