Am crescut cu fraza asta tatuată pe suflet ca o promisiune: „Fii puternică.” Spusă de mame obosite, de bunici încruntate, de profesoare care nu voiau să vadă lacrimi. Și am luat-o de bună. Ne-am pus-o în piept ca o medalie, apoi ne-am înecat în ea ca într-un zid de piatră pe care tot noi l-am ridicat.
„Fii puternică” a ajuns să însemne: nu cere ajutor. Nu plânge. Nu spune că te doare. Nu fi slabă. Nu arăta că ai nevoie. Nu te agăța de nimeni. Ține-te singură.
Dar adevărul e că există un moment în viața fiecărei femei când puterea devine o închisoare. Când ai nevoie nu de sfaturi, ci de o îmbrățișare. Nu de un discurs motivațional, ci de o mână care să-ți mângâie părul și să-ți spună: „E OK să nu fii OK azi.”
Puterea noastră a devenit un mecanism de apărare
De câte ori ai spus: „Sunt bine”, când în tine era un haos tăcut?
De câte ori ai zâmbit larg, ca nimeni să nu observe că ți se frânge inima în bucăți mici?
De câte ori te-ai îmbrăcat frumos, ți-ai pus rimel și ai mers mai departe, când tot ce voiai era să fii ținută în brațe și să plângi ca o fetiță pierdută?
Ne-am obișnuit să confundăm duritatea cu demnitatea. Dar femeia care nu cere niciodată nimic, care duce totul singură, care pare de neclintit… e adesea și cea mai singură.
Când ne sabotăm singure
Această obsesie cu a fi „puternice” ne-a furat umanitatea. Ne-a învățat să ne disociem de propriile emoții și să ne invalidăm nevoile.
Nu cerem îmbrățișări.
Nu spunem: „Mi-e greu, stai cu mine.”
Ne rușinăm de vulnerabilitate. O vedem ca pe o slăbiciune, nu ca pe o dovadă de autenticitate.
Ne sabotăm relațiile pentru că nu știm cum să fim altfel decât „femei puternice”. Iar asta sperie. Distanțează. Și, ironic, ne face să ne simțim tot mai goale, chiar dacă toată lumea ne aplaudă rezistența.
Puterea reală e în asumare, nu în negare
Nu e nimic rușinos în a spune: „Nu mai pot.”
Nu e nimic degradant în a recunoaște: „Am nevoie de tine.”
Nu e nimic slab în a vrea să fii îmbrățișată, alintată, învelită în brațele cuiva.
Puterea reală nu înseamnă să le reziști tuturor furtunilor, ci să știi când să te adăpostești. Să nu te rușinezi când ai nevoie de căldură. Să nu-ți reprimi emoțiile doar pentru că lumea te vrea de neclintit.
Hai să fim femei întregi, nu doar „puternice”
Să fim femei care pot plânge și apoi râde.
Care pot spune „mi-e frică” și, în același timp, să aibă curaj.
Să fim femei care știu că vulnerabilitatea e parte din feminitate.
Să ne permitem să fim moi, blânde, atinse, iubite, ținute, susținute.
Uneori, cea mai mare formă de curaj nu e să te ridici, ci să te lași prinsă în brațe.
Pentru că da… chiar și femeile puternice au nevoie, din când în când, să fie îmbrățișate ca niște fetițe care doar vor să se simtă în siguranță.
