Dacă aș putea, de c*ie aș apuca timpul, doar să-l mai țin un pic pe loc

0
253

Tu nu? Simt uneori nevoia imperioasă de a-l călca pe coadă, pe bătături sau chiar de a-l apuca de c*ie, doar să-l fac să mai stea. Măcar puțin… Că prea repede se flutură prin viața mea și prea repede îmi răpește momentele de liniște, de bucurie sau de fericire și prea repede mă seduce și apoi mă abandonează…

Da, știu, nu timpul trece, ci noi prin el, nu timpul este vinovat, ci noi, că nu știm ce să facem cu el într-un mod cât mai eficient etc. Mă rog, „știu” e un mod de a spune, în sensul că am luat la cunoștință, dar nu neapărat și sunt de acord cu ceea ce se spune. Adevărul este că spunem multe despre timp (ba chiar îi negăm existența) dintr-o unică dorință – aceea de a-l învinge, de a-l controla noi pe el și nu invers și, în ultimă instanță, pentru a-i încetini trecerea (iar în visele îndrăznețe, pentru a călători prin el, în orice direcție…). Fantezii. Vise.

Un singur lucru mi se pare imuabil: Prezentul este fostul viitor și viitorul trecut. Așa că le înglobează pe toate, prin urmare, eu cu prezentul am ce am… Simt că mă trage prea rapid după el și eu nu am la dispoziție o eternitate pentru a-i ignora viteza… Dimpotrivă, pe măsură ce călătoria avansează, îmi rămâne tot mai puțin. Cu fiecare clipă, cu fiecare zi, cu fiecare an. Știu și asta, dar parcă nu o conștientizez atât de des cât ar trebui. Permanent, de exemplu…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

* Bifarea casetei GDPR este obligatorie

*

Sunt de acord