Există un tip de dor care nu vine din absența iubirii, ci din prezența ei în locul greșit. Ne regăsim adesea agățați de oameni care nu sunt disponibili, nu pot sau nu vor să ne iubească. Și, paradoxal, tocmai acolo unde nu suntem văzuți, ne simțim cel mai atrași. Ce ne face, cu adevărat, să alegem pe cineva care nu ne poate oferi ceea ce avem nevoie?
În spatele acestei atracții se ascunde un mecanism psihologic profund: repetiția traumatică. Concept dezvoltat de Freud și ulterior analizat de numeroși psihologi, el explică tendința de a recrea, inconștient, un scenariu din copilărie în care nu am primit afecțiunea de care aveam nevoie. Dacă figura maternă sau paternă a fost indisponibilă, rece, critică sau imprevizibilă, creierul nostru emoțional rămâne setat să caute acel model. Nu pentru că îl consideră sănătos, ci pentru că este cunoscut. Iar familiarul înseamnă, adesea, siguranță iluzorie.
Ne îndrăgostim nu de persoana reală, ci de o promisiune neîmplinită din trecut.
Încercăm să „reparăm” ceea ce nu am putut controla când eram copii. Sperăm că, de data aceasta, dacă vom fi suficient de buni, de răbdători, de iubitori, vom obține în sfârșit iubirea care ne-a lipsit. Dar relațiile nu sunt terenuri de reparație. Ele sunt oglinzi. Și când alegem mereu pe cineva care nu ne poate iubi, de fapt, ne întoarcem către o rană veche și o perpetuăm.
Apoi, mai e ceva: atracția față de imposibil este adesea o formă de auto-sabotaj emoțional.
Dacă am fi sinceri cu noi înșine, poate că am descoperi că nu suntem complet pregătiți să primim iubire autentică. Pentru că iubirea reală cere vulnerabilitate. Să fii văzut. Să renunți la măști. Să rămâi chiar și când îți vine să fugi. E mai ușor, paradoxal, să dorim o iubire imposibilă decât să ne asumăm una care ne-ar putea schimba cu adevărat.
Sindromul salvatorului este un alt element prezent în astfel de dinamici. Când simțim că avem „o misiune” de a schimba, vindeca sau ajuta un partener inaccesibil, ne dăm, de fapt, un sens. Ne simțim valoroși prin lupta noastră. Dar iubirea nu e despre sacrificiu permanent, ci despre reciprocitate.
Adevărul dur este că, de cele mai multe ori, nu e iubire, ci o formă de atașament anxios. Ne atașăm nu pentru că suntem compatibili, ci pentru că relația activează rana de respingere. Și rana vrea validare, nu dragoste. Iar în goana după validare, ajungem să confundăm suferința cu pasiunea, tăcerea cu misterul și absența cu dorința.
Și totuși, există o cale de ieșire.
Începe cu o întrebare simplă și grea: Dacă cineva m-ar iubi cu adevărat, aș fi pregătită să primesc acea iubire? Sau m-aș simți expusă, speriată, în pericol?
Dacă răspunsul nu e clar, e nevoie de o pauză. De o reconectare cu sine. De o reconfigurare a ceea ce înseamnă iubirea în viața ta: o rană care cere pansament sau o chemare către autenticitate?
Când vom înțelege că nu suntem „defecți” pentru că iubim oameni care nu ne pot iubi, ci doar rătăciți într-un tipar învățat demult, vom începe să ne eliberăm. Și să alegem, cu pași mici, dar siguri, iubirea care nu doare, nu confundă, nu alimentează frica – ci vindecă prin prezență.
