De ce ne obsedează foștii

0
955

Puține au curaj să recunoască că foștii încă le bântuie liniștea. În timp ce memoria augmentează amintirile frumoase și le ascunde sub preș pe cele urâte, imaginația își suflecă mânecile și face o treabă „excelentă”, transformând mulțimea de frânturi de idei, senzații, imagini, trăite sau inventate, într-o obsesie de toată frumusețea.

De ce ni se întâmplă asta? Din povești rămase neterminate? Sau, dimpotrivă, terminate atât de brusc încât, în loc să moară, se transformă în stafii menite să ne otrăvească? Pentru că, deși povestea s-a încheiat în plan real, ea continuă să existe într-un plan impalpabil, hrănită chiar de noi? De ce cădem atât de ușor victime ale umbrelor foștilor (mai cu seamă ale acelor foști care ne-au oferit o relație cel puțin zbuciumată)? Cum de memoria noastră afectivă este atât de trădătoare încât ne modifică amintirile în defavoarea noastră? Cum de imaginația noastră este atât de trădătoare încât completează amintirile contrafăcute cu scenarii fantastice?

Multe întrebări și puține răspunsuri, dar atât de necesare. Fiecare ar trebui să și le găsească pe ale ei, căci numai așa ar avea șanse să se elibereze din mrejele viclene ale unui trecut mort, dar plin de vervă în sufletul nostru.

Obsesia foștilor este atât de periculoasă, încât, necontrolată, ajunge să ne deformeze imaginea despre prezent, despre sine și despre ceilalți, obligându-ne să ne căutăm viitorul într-o oglindă a trecutului, obligând-ne să batem pasul pe loc, fără să ne dea posibilitatea să ieșim din acest cerc vicios. Ajunge să ne dirijeze viața și, mai mult decât atât, să i se substituie, fără ca măcar să ne dăm seama.

Nu-i așa?

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

* Bifarea casetei GDPR este obligatorie

*

Sunt de acord