Ne-am obișnuit să vedem și să înțelegem viața folosind un mod de gândire binar: rău/bine, alb/negru, frumos/urât, iubire/ură. Ei, da, avem senzația că iubirea și ura merg de mână și că atunci când te îndrăgostești, reversul medaliei este, mereu, inevitabil, ura. Cu alte cuvinte, opusul iubirii este ura și trecerea de la una la alta se face așa, cât ai clipi. Și totuși…
În primul rând, opusul iubirii este indiferența, nu ura. În al doilea rând, nu treci de la una la alta, așa, ca și când ai ieși din casă și apoi ai decide să intri iar și tot așa, că nu prea ești hotărât unde îți place mai mult. Ura este un sentiment ce se instalează în urma unui proces amplu și nu ține doar de furia de moment sau de alte senzații pasagere. În plus, dacă o relație nu merge, nu este obligatoriu să se transforme în ură, căci nu trebuie să confundăm nici suferința sau alt amalgam de sentimente cu aceasta.
Cel mai adesea, în timp, se decantează totul și amestecul de simțiri ce bulversează la început – la începutul unei relații sau la începutul unei despărțiri – devine mult mai transparent, ceea ce ne permite să identificăm exact ceea ce simțim (chiar dacă nu mereu și cauza/motivația), totul în acord cu ceea ce am trăit, cu așteptările răsfrânte asupra celuilalt și cu cantitatea de „vină” pe care decidem să ne-o asumăm sau nu. Și, mai ales, chiar dacă nu suntem conștienți de asta, de modelele culturale la care ne raportăm și care „scuză” ura sau violența prin iubire.
Nu, dacă e violență, nu e iubire, dacă e ură, nu e iubire, iar de la una la alta nu a fost „decât un pas”, ci o schimbare radicală, cum spuneam, un proces amplu și o decizie, indiferent dacă totul a avut loc într-o perioadă de timp mai mare sau mai mică.
