E ziua a 36547-a în acest mariaj (sau, cel puțin, așa atâtea se simt) și am decis să scriu aceste rânduri, așa cum îmi place să spun, pentru a-mi păstra echilibrul mental, dacă mai există vreunul. De la „Împreună pentru totdeauna” la „Nu pot să mai stau cu tine nici măcar o zi”, iată cruda realitate a multora dintre cei care, la fel ca mine, au ales drumul amar al vieții de cuplu.
La început, totul era roz. Promisiuni de iubire eternă, planuri de viitor, acel miros dulceag al romantismului. Dar, așa cum știți, toate lucrurile bune se termină rapid și asta nu pentru că am ales să fim curajoși exploratori ai vieții, ci pentru că ne-am trezit implicați într-o relație ce a luat-o razna înainte să ne dăm seama.
Am ajuns astfel să descoperim că a avea o relație nu este doar despre flori și cântece de dragoste, ci și despre discuții intense despre cine trebuie să spele vasele sau cine a uitat să umple rezervorul de apă al espressorului, despre cine trebuie să ducă gunoiul sau copiii la școală și cine trebuia să țină minte să plătească facturile la timp. Astfel, sănătatea mintală în cuplu se dovedește a fi un sport de echipă cu nivel de dificultate ridicat.
E interesant cum dragostea are capacitatea asta de a evolua atât de repede în ură, iar promisiunile se transformă într-un lung șir de dezamăgiri. Oricum, cine a spus că viața în doi e un câmp de flori și fericire eternă evident nu a ajuns niciodată să-și împartă patul cu cineva care, deși pare simpatic în fotografii, sforăie ca un taur în hibernare.
Dar să vorbim despre sănătatea mintală, acea comoară fragilă care, într-un cuplu, pare să fie lovită cu bestialitate de un tsunami de amărăciune. Știți că sunteți în pericol atunci când vă treziți că nu mai vreți nimic de la viață decât să nu vă mai treziți dimineața ca să luați coșmarul de la capăt.
În concluzie (ce cuvânt înțelept și inspirat, nu-i așa?), sănătatea mintală în cuplu este o provocare, iar biletul de întoarcere în vremea promisiunilor dulci ar trebui să aibă o clauză despre reintegrarea în normalitate. Între timp, vom încerca să supraviețuim, să ne păstrăm umorul și, deși simțim că „nu mai pot să mai stau cu tine nici măcar o zi”, ce continuăm să trăim sub același acoperiș, împărțind aceleași facturi și, evident, aceeași insatisfacție cronică din cauza obligațiilor familiale sau financiare.
