Există adevăruri pe care le ascundem chiar și de cei care ne iubesc cel mai mult. Nu din răutate, ci din frică. Frica de a nu fi respinși, de a nu părea prea fragili, prea complicați, prea „defecți”. Ție, cea care m-ai iubit cu toată inima ta, nu ți-am spus niciodată aceste lucruri. Le scriu acum, ca o scrisoare niciodată trimisă, pentru că poate într-o altă viață ai fi meritat să știi.
Nu eram puternic așa cum păream
Ți-am lăsat impresia că pot duce orice, că am coloana dreaptă și inima tare. Adevărul e că mă simțeam de multe ori fragil, ca un copil care nu știe încotro să meargă. Ți-am ascuns slăbiciunile pentru că mă temeam că nu vei mai vedea în mine bărbatul de care te-ai îndrăgostit.
Zâmbetul meu era adesea un paravan
Ai crezut că râsul meu ușor era dovada fericirii mele. Dar de multe ori era doar o mască. Îmi ascundeam oboseala, tristețile, golurile. Nu pentru că nu aveam încredere în tine, ci pentru că nu voiam să-ți pun greutăți pe umeri. Tu meritai lumina mea, nu umbrele mele.
Te-am iubit mai mult decât am știut să arăt
Poate ai simțit de multe ori că ești singură lângă mine. Poate ai crezut că nu te văd, că nu te aud, că nu te simt. Dar în inima mea erai mereu acolo. Te-am iubit atât de profund, încât cuvintele mi se păreau prea mici pentru a exprima tot ce simțeam. Și atunci tăceam. Iar tăcerea mea ți-a părut dezinteres.
Dacă citești aceste rânduri, fie și doar cu sufletul, vreau să știi: n-ai greșit. Singura greșeală a fost că eu am tăcut prea mult.
