Au trecut 15 ani de când am spus „da” în fața altarului, 15 ani de căsnicie fericită, așa cum ne arată și fotografiile perfecte de familie pe care le afișăm pe rețelele sociale. Însă, destinul meu a decis să dea peste cap această fericire stabilită și să mă arunce în brațele trecutului, iar rezultatul a fost un cocktail exploziv de regret și autoironie.
Totul a început când, într-o zi obișnuită, mi-am dat seama că am uitat să-mi plătesc asigurarea de viață. Gândindu-mă la riscurile iminente, am hotărât să mă duc la bancă și să rezolv problema. Acolo, printre dosare și hârtii, am avut un șoc când am revăzut-o. Era chiar ea, iubita mea din liceu, acea femeie care-mi făcea inima s-o ia razna complet și care îmi furase visele adolescentine. Nu-mi venea să cred că o vedeam aievea, deși trecuseră peste noi atâta timp.
Ea, cu un zâmbet care îmi amintea de vremurile în care aveam coafuri ciudate și blugi largi, părea neschimbată. Am salutat-o evaziv, din cauza emoției, și cred că m-a recunoscut și ea, pentru că mi-a răspuns la salut, prilej cu care m-au invadat ca o avalanșă de neoprit toate amintirile din perioada „noastră”. Am început să rememorez vremurile în care eram doi tineri nebuni, îndrăgostiți până peste cap și fără nicio grijă în lume.
Mi-am făcu curaj li am inițiat o conversație. Cu fiecare cuvânt schimbat, am uitat de dosarele de asigurare și de ce venisem la bancă. Cu o infinită nostalgie în glas, am povestit despre momentele noastre romantice de la liceu, despre cum ne-am jurat dragoste eternă și despre planurile de viitor. Însă, în acel moment, am simțit cum o umbră mi se întinde peste suflet.
Întorcându-mă acasă, am început să-mi analizez viața. Soția mea, femeia cu care împărțeam patul și visurile, părea să fi devenit doar un element din peisajul cotidian. În comparație cu pasiunea tinereții, căsnicia mea părea acum o rutină rece și monotonă. Cu fiecare amintire despre iubita din liceu, realizam că timp de 15 ani trăisem o mare greșeală.
În momentul acela, ca un personaj dintr-un film romantic, mi-am dat seama că trebuie să iau o decizie radicală. Așa că, într-o seară, mi-am privit soția mea în ochi, mi-am luat inima în dinți și i-am spus că trebuie să discutăm și asta pentru că revelația pe care am avut-o la bancă nu a fost deloc una temporară. I-am povestit despre întâlnirea cu iubita din liceu și despre cum sentimentele aprinse au reaprins flacăra uitată a adolescenței. Desigur, răspunsul ei a fost un amestec de confuzie și indignare. Și i-am dat dreptate.
Pe de altă parte, ceea ce nu am anticipat a fost faptul că iubita din liceu, la fel ca mine, avea o viață și o familie. Până la urmă, în ciuda nostalgiei puternice, ne-am dat seama că nu eram dispuși să renunțăm la toate acestea pentru o simplă reîntâlnire cu trecutul. Așa că, în final, am ajuns la concluzia amuzantă că toată această criză a vârstei mijlocii a fost doar un capriciu sentimental, o escapadă temporară într-o lume iluzorie a adolescenței și asta pentru că, de atunci, ne-am mai revăzut de câteva ori și nu neapărat în locuri publice.
Acum, împăcat cu alegerile mele și cu lecțiile amare pe care viața se încăpățânează să ni le ofere când ne așteptăm mai puțin, mă uit la fotografiile de familie de pe rețelele sociale cu un zâmbet ironic. Îmi dau seama că, în ciuda întâlnirii cu iubita din liceu, adevărata mea iubire este și va rămâne soția mea, iar viața noastră „monotonă” este un dans plin de sens și complicitate. Așa că, dragă trecut, mai bine rămâi acolo, în albumele de fotografii, pentru că prezentul meu este acolo unde îmi este cu adevărat inima.
