Nu aș fi crezut vreodată ca eu să ajung să afirm așa ceva. Nici măcar în glumă. Sunt trecută de 40 de ani și am un fiu de 19. Da, am fost o mamă tânără sau una foarte grăbită. În realitate, am fost o inconștientă, căci, deși m-am căsătorit cu tatăl copilului, am divorțat la scurt timp. De atunci, am avut două relații serioase, de câțiva ani fiecare care, dar niciuna nu s-a terminat cu o cununie. Acum, dacă stau și mă gândesc, cred că a fost și din vina mea, căci atât de speriată și de șifonată am ieșit din prima căsătorie, încât nu cred că am mai avut curajul să mai fac pasul ăsta. În orice caz, faptul că sunt pe picioarele mele, financiar vorbind, m-a ajutat cel mai mult să-mi văd de viață, în ciuda faptului că nu a fost una chiar roz.
Și iată-mă astăzi, cu copil student la o universitate din Anglia și eu, singură, fără scop, încercând – așa cum am citit că se face în astfel de situații – să am grijă de mine. Nu știu dacă am luat ad literam acest îndemn, cert este că, nu știu cum și fără să am nici cea mai mică intenție, m-am trezit că mă uit cam lung după cel mai nou (și mai tânăr) coleg. Știu, sună clișeic și plictisitor, dar unde, dacă nu la muncă, se leagă (și se dezleagă) cele mai multe relații? În fine, „uitatul nu a omorât pe nimeni”, mi-am spus. Și doar „ce-i frumos și lui Dumnezeu îi place”… și câte și mai câte nu mi-am spus și câte și mai câte justificări și scuze nu mi-am găsit pentru că ochii lui albaștri începuseră să-mi dea dureri de cap și insomnii. Da, sunt perfect conștientă de ceea ce trăiesc, sunt o femeie căreia menopauza ar trebui să-i dea astfel de stări emoționale și nu trupul atletic, mersul elastic și părul dat ștrengărește pe spate ale unui… hmmm, parcă nici nu-mi vine să-i spun bărbat, căci, cu puțin efort de imaginație, îmi dau seama că ar fi putut să-mi fie, și el, fiu.
În fine, ideea este că, într-un final, în ciuda împotrivirii mele, am înțeles ce nu era de înțeles și am ales să nu mă mint. Am decis să fiu onestă cu mine însămi și să accept „nenorocirea”, cu condiția să mi-o trăiesc cu demnitate, în cel mai mare secret. Mă rog, așa îmi imaginam eu, de unde să văd că eram mai rău decât o copilandră de 16 ani la prima iubire și că toată lumea bănuia ce se întâmpla în sufletul meu? Toți bănuiau și toți tăceau, nici măcar prietena mea de-o viață, cu care am norocul să fiu colegă de birou, nu mi-a zis nimic, justificându-se mai târziu că „nu am vrut să intru cu bocancii în sufletul tău”, de fapt, așteptând ca eu să deschid subiectul și să mă sfătuiesc cu ea, așa cum am făcut-o în ultimii aproape 30 de ani de când o cunosc. Și totuși, de data asta, de rușine, de uimire, de… habar nu am de ce, nu am făcut-o. Dar „necazul” nu se oprește aici. Căci, dacă știau toți, inevitabil, știa sau simțea și el. Poate că de aceea, de la un timp, începuse să răspundă privirilor cu un zâmbet firav, căci altfel, din „sărut-mâna” și „dumneavoastră” nu mă scotea, fapt ce-mi crea un disconfort sporit, de parcă ar fi ținut să pună mereu între noi bariera vârstei.
În apărarea mea, pot spune că nu am flirtat cu el niciun moment și că nici nu bănuiam ce ascundea, de fapt, timiditatea lui atât de bine jucată. În acuzarea mea, pot spune că nu i-am refuzat evident avansurile, că nu m-am simțit ofensată și nici nu am pus „nu” când și-a făcut curaj – gândeam eu – și m-a invitat de câteva ori să luăm prânzul doar noi și nici atunci când a comandat vin la masă și, îndrăzneț, și-a pus mâna pe mâna mea și mi-a sugerat să nu ne mai întoarcem la firmă. Și tot în acuzarea mea, pot spune că nu l-am contrazis – vinul mă susținea și el cu ardoare de dincolo de tâmple – așa că am rămas acolo, în restaurant, mai mult privindu-ne și atingându-ne suav mâinile decât făcând altceva și că am plecat nepermis de târziu, că am ajuns la mine unde nu e nevoie să vă spun ce s-a întâmplat, căci sunteți mărișori și înțelegeți și singuri.
Și când, târziu, noaptea, a decis să plece, căci a doua zi trebuia să fim la 8 la birou, am simțit cum se cască un gol în fața mea și cum mi se înmoaie picioarele, nu atât de grozăvia celor ce se întâmplaseră – căci fuseseră minunate, ca un dar târziu al vieții – ci, mai cu seamă, de grozăvia celor ce aveau să vină, căci mă așteptam inclusiv ca a doua zi să uite totul și să se comporte ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, iar asta nu că m-ar fi umilit (cum poate o meritam), ci m-ar fi îndurerat cumplit, căci simțea, cu forța tuturor anilor mei, că am făcut o mare prostie lăsându-mi sufletul la vedere și simțind atât pentru un tânăr ce, fie vorba între noi, probabil că abia mai are timp să respire între femeile ce-i dau târcoale și, inevitabil, îi populează patul. Nu sunt chiar atât de naivă încât să cred că avem deja o relație, dar asta nu mi-a putut împiedica durerea – amestecată cu o fericire imbecilă și incredibil de puternică – să mă țină cu ochii beliți pe pereți până dimineața când, încercănată, încărcată emoțional și complet derutată, am hotărât să anunț că sunt bolnavă și să nu mă duc la muncă. Aveam nevoie de câteva ore în care să mă pun cât de cât în ordine, eventual să dorm puțin, și să „lucrez” cu mine, astfel încât, atunci când aveam să dau ochii cu el, să fiu capabilă să accept orice ar fi putut să se întâmple.
Așa că mi-am făcut o cafea mare și am început „scenarita”. Mi-am imaginat nenumărate posibile variante de continuare a „întâmplării” – să-i zic așa -, mai puțin cea reală, căci, la ora prânzului, sunetul strident al soneriei m-a trezit din morți. M-am speriat, căci nu așteptam pe nimeni și telefonul îl închisesem exact după ce sunasem și anunțasem, la prima oră, că nu vin, așa că, în afara muzicii în surdină, speram ca toată ziua să nu fiu nevoită să mai aud și altceva. M-am dus totuși să văd cine e și ce vrea, mai mult doar ca să nu mai sune în continuu, ca un copil năbădăios, dornic să se joace cu nervii întinși ai obosiților vecini de palier. Probabil că veți crede că, la ușa mea, s-a prezentat el, cu un buchet de flori și că am continuat de unde rămăsesem noaptea trecută, căci tinerețea nu are prea multe limite. Dar, nu… nu era așa. Venise prietena mea cea mai bună, venise într-un suflet și de aceea suna atât de precipitat, îngrijorată că nu reușea să dea de mine, mai cu seamă că anunțasem că nu mă simțeam bine, în condițiile în care mai și lipsisem toată după-amiaza zilei trecute. Desigur, s-o fi observat și lipsa lui și prost să fii să nu faci legătura…
Și uite așa, pusă în fața faptului împlinit, i-am vărsat tot, fără să ocolesc niciun detaliu, fără să mai caut și față de ea să-mi găsesc circumstanțe atenuante. Și, pe măsură ce vorbeam, mă gândeam că-mi pica la fix vizita ei, căci un duș rece, cum numai ea știa să-mi ofere, m-ar fi ajutat enorm să-mi mai potolesc arsura din piept, căci, pe măsură ce treceau orele, în loc să mă adun, mai rău mă descompuneam.
– Și deschide naibii telefonul ăla că știu pe cineva care mai are puțin și face infarct la muncă, aparent „fără motiv” și care se învârte ca un leu în cușcă butonând telefonul și sunând în continuu, dar fără să vorbească cu nimeni, disperat că nu știu ce fufă, pardon de expresie, face pe mortul în păpușoi, în timp ce pe el îl ține șeful spânzurat de biluțe ca nu cumva să dispară iar!
Doamne, am luat-o în brațe și mai că nu am dărâmat-o, dansând cu ea, căci atât de ușoară și de fericită parcă nu fusesem niciodată în viață! Și, în acel moment, am decis ad-hoc să renunț la prejudecăți, la temeri, la mustrări de conștiință, la tot în absolut și să primesc, în sfârșit, darurile vieții cu ambele mâini, așa cum, altădată, am primit amarurile vieții.
