Toată lumea condamnă amantele (inclusiv eu) și, într-un fel, este de înțeles, deși amanta nu-l târăște cu forța pe sărmanul bărbat (victima, cum ar veni) din căldura patului conjugal ca să-l călărească și să-l nenorocească. Oricât de mulți nuri ar avea duduia, oricâte promisiuni i-ar face, dacă el nu vrea, aici se termină totul. Mă rog, dar nu despre asta este vorba acum.
L-am cunoscut… pe stradă. Pur și simplu, am trecut unul pe lângă altul. Nici nu-l observasem, dar el s-a întors după mine și politicos, și-a cerut scuze pentru îndrăzneala de a mă aborda și, nici mai mult, nici mai puțin, de a mă invita la o cafea. Mi-a cerut, galant, numărul de telefon. Simțeam parfumul anilor 90 plutind în aer și ceva din adolescența zbuciumată își făcea loc între noi. Probabil că de aceea am și acceptat, căci să nu vă imaginați că dau numărul de telefon oricărui necunoscut. Doar că el… în fine, avea acel ceva ce nu mi-a permis să mă gândesc de două ori. Totul a decurs atât de rapid, că nici măcar nu am apucat să îl întreb cum îl cheamă. Ulterior, m-am gândit întreaga zi la ce s-a întâmplat, convingându-mă că nu a fost decât o glumă și că, de fapt, nu o să mă sune niciodată. M-am luat cu treburile și a reușit să las incidentul deoparte (da, așa îl numeam în gând „incident”).
Numai că nu am fost nevoită s-o fac pentru prea multă vreme, căci m-a sunat chiar a doua zi. Am ieșit după serviciu la o cafenea din centru recent deschisă. Nu știu cum a intuit că îmi doream să merg acolo. A fost… A fost frumos. Emoționant. Cum sunt toate începuturile. Fără atingeri, fără apropouri. Au urmat și alte întâlniri, m-a scos chiar și la teatru, la operă. Nu știu cum de reușea să facă exact ceea ce îmi doream, de parcă m-ar fi cunoscut de-o viață, iar asta îmi întărea mie convingerea că, în sfârșit, bla, bla, mi-am găsit jumătatea. Ce mai tura-vura, m-am îndrăgostit lulea. Ieșirile în oraș s-au rărit, acum ne vedeam doar la mine. A urmat o perioadă de amor intens, pasional, sălbatic. Câteva luni am trăit în raiul iubirii împlinite și nu pot decât să fiu recunoscătoare că mi s-a dat să experimentez așa ceva.
Dar cum tot ce e bun, îngrașă sau e imoral, într-o bună zi, după ce am acceptat pe Facebook cererea de prietenie a unei doamne din lista lui, aceasta m-a și abordat în mesaj privat. Și, ca să nu lase loc de îndoială, încă din primul mesaj, a vărsat tot. Întrucât aceasta este o destăinuire anonimă și nici numele ei nu va apărea, îmi permit să-l reproduc în întregime, ca să judecați și voi:
„Bună ziua,
având în vedere că acesta este deja al cincilea mesaj similar pe care mă văd nevoită să-l trimit, sar peste formalități și intru direct în subiect. Iubitul tău este soțul meu. De obicei, își caută victimele pe Facebook, le urmărește un timp, află ce este de aflat despre ele și apoi le agață pe stradă/la bar/în autobuz etc, după care începe aventura. Se dă burlac, dar niciodată nu-și invită iubita acasă. Așa-i că nici pe tine nu te-a invitat? Normal, ca să nu dai ochii cu mine. De ce îți scriu? Pentru că ești prea tânără și prea frumoasă să-ți ratezi viața cu un nemernic care, oricum te va lăsa curând cu ochii în soare, căci deja își caută următoarea victimă. De ce mai sunt încă alături de el? Aceasta este un aspect care nu te privește. În orice caz, e decizia ta, acum, că știi că ești amantă, nu mai ai nicio scuză. Alege înțelept!”
Am rămas blocată. Desigur că refuzam să cred că este real, mintea mea nu avea capacitatea să înțeleagă logica mesajului, iar inima îl respingea din start ca fiind o grosolănie evidentă. Mă simțeam murdară, jignită, trădată și, în același timp, mă întrebam dacă totuși mesajul ăsta, în ciuda acurateții detaliilor, nu este decât o farsă. Poate o fostă iubită, poate o pretendentă ignorată și geloasă dornică să ne strice iubirea… Așa că, am decis să-l confrunt.
La următoarea întâlnire, i-am povestit ce și cum, fără să-i dau nume, fără să-i spun că am întors Facebook-ul cu susul în jos și că, până la urmă, am găsit ce nu-mi doream să găsesc niciodată.
S-a revoltat. S-a supărat. A plâns. S-a bătut cu pumnii în piept că nu i s-a mai întâmplat niciodată o asemenea grozăvie și că e complet nevinovat. Mi-a făcut înfocate declarații de dragoste și mi-a jurat că totul nu este decât o minciună pentru că X-uleasca o fi vreo psihopată, ce știe el, de unde să cunoască el toate dementele de pe net, care vor să ne facă rău… Aici, mi s-a rupt firul, căci eu nu-i dădusem niciun nume. Deci, o cunoștea. Când i-am spus asta… a dat-o la întors, cum că n-o cunoaște personal, dar că e o dementă care i-a mai stricat așa niște relații și că se duce chiar atunci la poliție s-o denunțe și câte și mai câte…
Și nu i-am mai zis nimic, căci o minciuna a dus la alta și fiecare nouă minciună o revela pe cea anterioară și așa mi s-a făcut deodată o silă și o scârbă de tot, că l-am poftit direct afară. Din casa și din viața mea…
