Erecția

1
860

Prietena mea Ada este măritată de vreo șapte-opt ani cu un bărbat bun, dar tare suspicios. Când e provocat – sau doar are senzația că este provocat – sare ca ars și ripostează din plin, cu un debit verbal de nu mai apuci să spui nici măcar „Amin”. Așa că e bine să nu fie provocat. Și Ada știe asta. O știu și cei doi băieți ai familiei.

Ada e încă frumușică, sarcinile nu i-au alterat linia siluetei. Dimpotrivă, i-au împlinit-o, iar la față este aproape neschimbată de când o știu eu. Adică de foarte mult timp. Ieri mă sună surescitată. Trebuia neapărat să-mi povestească ce i s-a întâmplat, căci nu e puțin lucru.

– Anays, viața nu bate numai filmul, draga mea, bate tot ce prinde, mai ales nervii noștri. Încă nu-mi revin din șoc. De când mi s-a întâmplat sunt atât de agitată și de… nu știu cum să-ți zic…

– Ești bine? Asta mă interesează în primul rând, o întrerup eu prea puțin politicos, dar între prietene bune politețea e supraestimată.

– Păi… nu știu, cred că da…

– Adică?

– Stai să vezi, că-ți spun tot. Ne plimbam noi acum vreo două zile cu bărbată-miu și cu copiii pe bulevard. Ieșisem la o pizza și veneam pe jos spre casă. Și cum mergeam noi așa, alene, împrăștiați pe toată strada și fără să ne ținem de mâini, eu o iau ușor înaintea celorlalți. Nici nu mai știu la ce mă gândeam, că nici nu mi-am dat seama că îi lăsasem în urmă. Și numai ce văd că un bărbat ce venea din sens opus se oprește în fața mea, face niște ochi mari, se înroșește, dă să zică ceva, dar nimerește în bâlbâială și nu înțeleg decât numele meu „Ada” repetat de câteva ori fără sens. Zic, da sunt Ada, dar nu știu cine sunteți… și nu apuc să-mi termin vorba că, zbang, mă ia în brațe. Și mă strânge. Și nu-mi dă drumul nici când bărbată-miu ajunge cu copiii în dreptul meu. Eu mă blocasem, nu aveam nicio reacție, ăsta mă strângea și ei se uitau. Reușesc până la urmă să-l împing, să strig și să-i trag și-o palmă, mai ales că, în îmbrățișare, simțeam că mă împunge cu ceva chiar între picioare și zău că nu era vreun portofel supradimensionat din vreun buzunar cusut anapoda. Era…

– O erecție?

– Mda… asta era. Deci îl împing de-a dreptul speriată, îi trag palma, cum ziceam, și mă apuc să strig la nebun că hărțuiește femei pe stradă, dar nu știu ce a auzit el din povestea mea, că bărbată-miu intrase în acțiune și deja suna la poliție, alarmând jumătate de stradă și punându-se între mine și agresor, cu spatele la el. Apoi m-a întrebat nervos dacă îl cunosc pe nebun. De unde naiba să-l cunosc, normal că nu… Dar nebunul, probabil dornic de și mai multe palme, se trezește vorbind neîntrebat și zice cum să nu, sigur că ne cunoaștem… Și încă foarte bine! Și se apucă de povestit, fără să țină seama că eram cu soțul și copiii, secondați de o duzină de gură-cască, cum că el este iubitul meu din adolescență. Poftim, zic? Imposibil! Nebunul era un bărbat îmbătrânit, cu o chelie proeminentă, cam cât mine de înălțime, slab mort și urât cu spume. Deci, nicio legătură cu flăcăul mândru de acum 20-25 de ani sau câți or fi trecut. Nu, zice, eu sunt, nu mă recunoști? Ce, m-am schimbat atât de mult? Sunt Xulescu și mai ții minte când… și când…? Și rămânem ca la dentist în timp ce arătarea povestea fragmente intime din viața mea. Bărbată-miu fumega, copiii râdeau, iar eu făceam fețe-fețe, neștiind ce naiba să cred și să fac. Că sigur nu era cine zicea că este! …Sau?

– Era, așa-i?

– Din păcate, da. Doamne, ce dezamăgire cruntă este timpul… nu mă așteptam să poate strica atât de mult un om. Mi-a venit să plâng, crede-mă. Mi s-a făcut o milă de el… de mine… de furia lui bărbată-miu și de tot. Până la urmă, am lămurit lucrurile, noi chiar nu ne mai văzusem de două decenii, a fost o întâlnire accidentală și nimic mai mult. Accidentală și tare tristă… I-am răspuns că-mi pare rău că nu l-am recunoscut, că-mi pare rău de palma pe care i-am dat-o, dar că nu trebuia să mă îmbrățișeze așa, că-mi pare rău de tot bâlciul, că … mi-a părut bine (că doar așa se spune, nu?) că ne-am revăzut și hai, pa!

– Și asta a fost tot?

– Nu chiar! A insistat să ne mai vedem, a insistat să-i dau numărul de telefon… în fine, a tot insistat, așa că i-am retezat-o frumos, și-am plecat de acolo, lăsându-l cu tot cu erecție în mijlocul străzii și a spectatorilor de ocazie. Nici nu pot să-ți spun ce rușine mi-a fost… Poliția nu a mai venit, dacă asta urma să mă întrebi, a apucat bărbată-miu să anunțe la timp că a fost o confuzie. Am mai avut cu el ceva discuții, dar am terminat subiectul râzând cu milă de om. De fostul meu iubit și de om, în general, cum își bate joc de el timpul.

– Și cu asta basta?

– Nu încă, ce te grăbești așa? Dimineață m-a găsit pe Facebook, deși știi că sunt cu pseudonim. Habar nu am cum a știut că sunt eu, dar mi-a trimis o cerere de prietenie – pe care am acceptat-o de curiozitate mai mult, căci încă eram șocată de schimbarea lui atât de dramatică – și un mesaj în care mă invita cu soțul să luăm cina într-o zi la el. La ei. La el și la… partenerul lui de viață! Da, da, ai auzit bine! Am aflat, cum ar veni, de ce în urmă cu 20 sau 25 de ani nu am fost suficient de bună pentru el… Și nu știu acum dacă să continui să râd sau să plâng. Evident că nu am de gând să merg, dar povestea asta m-a dat puțin peste cap. Mă rog, puțin mai mult. Nu de alta, dar, în primul rând, în mintea mea el încă mai avea atât înfățoșarea, cât și vârsta din timpul relației noastre adolescentine. Să-ți mai zic că l-am iubit și că am suferit de nebună, că numai după doi ani a dat ceva roade terapia și numai după alți trei am început cât de cât să-mi revin? Să-i zic că-i păstrasem un altar în minte? Și că întâlnirea asta bruscă, libidinoasă și tristă m-a năucit?

– Nu mi-ai spus niciodată nimic despre el… dar… ia, stai așa că nu înțeleg ceva, îi zic. Dacă omul e gay, de ce a avut o erecție când te-a îmbrățișat?

– Citez: „for old times‘ sake”…

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

* Bifarea casetei GDPR este obligatorie

*

Sunt de acord