Nu știu exact când s-a întâmplat. Poate a fost după ce am împlinit 10 ani de căsnicie. Poate a fost după ce am născut al doilea copil. Poate a fost după ce am renunțat la jobul meu pentru a mă ocupa de casă și de familie. Cert este că, treptat, am simțit cum ne-am îndepărtat unul de celălalt. Nu mai vorbeam despre nimic altceva decât despre treburile gospodărești, despre programul școlar al copiilor, despre facturi și cheltuieli. Nu mai râdeam împreună, nu mai ieșeam în oraș, nu mai făceam dragoste. Ne-am transformat din iubiți în colegi de apartament.
Nu pot să spun că nu îl mai iubesc. Îl respect, îl admir, îi sunt recunoscătoare pentru tot ce face pentru noi. Dar nu mai simt fluturi în stomac când îl văd, nu mai simt dorința de a-l săruta sau de a-l îmbrățișa. Mă simt singură, plictisită, neîmplinită. Mă întreb dacă el simte la fel. Dacă îi lipsește pasiunea, romantismul, intimitatea. Dacă se gândește la altcineva. Dacă ar vrea să schimbe ceva.
Am încercat să vorbesc cu el despre asta. Să-i spun că nu sunt fericită, că vreau să ne reapropiem, să ne redescoperim. Dar el a spus că nu are nimic de reproșat relației noastre, că suntem bine așa cum suntem, că nu trebuie să ne complicăm viața cu probleme inexistente. Mi-a spus că mă iubește și că nu are nevoie de nimic altceva. Mi-a spus că sunt o soție minunată și o mamă exemplară. Mi-a spus că sunt prea sensibilă și prea idealistă.
Nu știu ce să fac. Nu vreau să renunț la el, la familia noastră, la tot ce am construit împreună. Dar nici nu vreau să trăiesc într-o relație platonică, fără emoție, fără culoare, fără viață. Vreau să simt din nou că sunt iubită, dorită, apreciată. Vreau să simt din nou că trăiesc, nu doar că exist.
[…] este ceea ce ne amintește că suntem parteneri intimi, nu doar colegi de apartament responsabili să țină copiii în […]