Într-un scenariu demn de un film psihologic, dar cât se poate de real, trei băieți identici — Robert Shafran, Eddy Galland și David Kellman — au trăit 19 ani fără să știe că au frați. Născuți în aceeași zi, 12 iulie 1961, în New York, aceștia au fost adoptați de familii diferite imediat după naștere. Nimeni nu le-a spus părinților adoptivi că băieții erau tripleți. Iar întâlnirea lor uluitoare avea să dezvăluie un experiment secret și tulburător orchestrat de știință.
Totul a început în 1980, când Robert Shafran, proaspăt student la Sullivan County Community College, a fost salutat cu entuziasm de necunoscuți care îl strigau „Eddy”. Nedumerit, Robert avea să-l întâlnească în curând pe Eddy Galland — imaginea lui în oglindă. Asemănarea era atât de frapantă încât niciun test ADN nu era necesar: aceștia erau frați gemeni. Povestea a devenit rapid virală în presa vremii. Însă șocul abia începea.
Câteva zile mai târziu, un al treilea băiat, David Kellman, a văzut fotografia gemenilor în ziar. A simțit că se uită la propria față. Când cei trei s-au întâlnit, totul s-a legat. Nu erau doar gemeni — erau tripleți.
Dar descoperirea avea să ia o turnură întunecată. Investigațiile ulterioare au scos la iveală faptul că separarea lor nu fusese un accident. Fuseseră intenționat plasați în familii cu statuturi sociale diferite: muncitorească, medie și superioară. Motivul? Un experiment psihologic condus de Dr. Peter Neubauer, un psihiatru de renume mondial, sub egida agenției de adopție Louise Wise Services.
Fiecare copil era observat atent de echipe de cercetători care vizitau regulat familiile adoptive, sub pretextul unor evaluări de rutină. Dar nimeni nu le-a spus părinților că fac parte dintr-un studiu. Și, mai grav, nimeni nu i-a informat că băieții mai aveau frați. Practic, trei vieți au fost folosite ca material de laborator, fără consimțământ, fără empatie, fără etică.
„E ca și cum ai crește șoareci în trei cutii diferite, doar pentru a vedea cum reacționează la stimuli opuși. Dar nu vorbim de animale. Vorbim de oameni, de copii smulși unii de lângă ceilalți în mod deliberat”, a declarat unul dintre apropiații celor trei.
„Să te descoperi într-un ziar, într-un chip pe care nu l-ai văzut niciodată, dar care ți-e identic, este o experiență imposibil de descris. Te naști a doua oară.”
— David Kellman, într-un interviu acordat CNN în 2018.
Povestea lor a fost ecranizată în documentarul „Three Identical Strangers”, care a făcut furori la Sundance și a reaprins dezbaterea despre limitele științei. Filmul dezvăluie nu doar drama personală a celor trei frați, ci și implicațiile devastatoare ale unui experiment lipsit de umanitate.
Tragedia personală avea să continue: Eddy Galland s-a sinucis în 1995, la doar 33 de ani, lăsând în urmă o familie și întrebări fără răspuns. Ce efecte au avut traumele timpurii, despărțirea artificială, controlul invizibil exercitat de cercetători? Ce înseamnă, cu adevărat, să fii liber, dacă ți s-a regizat viața încă din leagăn?
Documentele studiului, realizat între anii ’60 și ’80, au fost sigilate și nu vor fi publice până în 2065. Până atunci, adevărul complet rămâne închis într-un dosar bine păzit, într-un sertar al istoriei științei care refuză să-și asume greșelile.
Aceasta nu este doar o poveste despre tripleti despărțiți. Este un avertisment despre ce se poate întâmpla când știința uită să fie umană. Când cercetarea devine experiment pe suferință. Când viața însăși devine o ipoteză testabilă.
Tu ce ai face dacă într-o zi te-ai întâlni, din întâmplare, cu tine însuți?
Scrie-mi în comentarii dacă ai trăit vreodată un astfel de „déjà vu” inexplicabil.
