Pisiceala la maturitate este atât de penibilă, încât ți-e aproape milă de astfel de femei care se alintă în continuu (și mai că nu-și ling blănița!) și te abții cu greu să nu râzi în hohote sau să nu le ironizezi când le auzi cum se adresează celor din jur, indiferent de tipul de relație pe care o au cu fiecare dintre aceștia. De la „puiuț”, „bănuți”, „iubițel”, „sexuț” până la „iubirică”, „îngeraș”, „iepuraș” și alte animăluțe, de la tonul cântat până la vocalele alungite ca-ntr-un miorlăit de felină-n călduri pe gardul primăriei.
Dragi doamne, vă dați seama că sunteți infantile? Vă dați seama că sunteți greu de tolerat? Și că, pentru majoritatea bărbaților, sunteți cel mai întemeiat motiv de abstinență? Iar dacă au picat cumva în capcana asta aparent dulce, la tinerețe, după un număr de ani, nu vor ști cum să vă evite? Cum să stea cât mai puțin în preajma vocii care cu ascuțimile și diferențele ei de tonalitate atât de variate și dese zgârie irecuperabil timpanul, creierul și anduranța?
Căci nu cunosc combinație mai eficientă în a goni bărbații decât aceea dintre tonalitatea de pisică recent spălată și diminutive. Și, la urma urmei, nu numai bărbații fug, ci oricine străin de clubul miorlăielilor voastre. Poate voi între voi ați dezvoltat imunitate sau poate că v-ați adaptat creierul să reziste la acest mod de comunicare și interacțiune umana, dar restul lumii, ce vină are să vă suporte?
Să ne înțelegem, nu e o problemă că sunteți infantile sau că mai mult mieunați decât vorbiți. Este strict problema voastră, până la urmă, dar doar numai până când problema asta a voastră vine în contact cu problema celor care sunt forțați de împrejurări să vă stea prin preajmă, să vă tolereze, să vă ia în serios (greu!) și să facă abstracție de faptul că, una câte una, le pocnesc sinapsele pe sub scoarța cerebrală.
Așadar, dragi doamne alintate și pisicite, mai ușor cu „sexuțul” pe scări, ce ziceți?
