Fericirea afișată pe rețelele de social media nu vindecă golul interior. Like-urile nu țin de cald. Aprecierile nu te iau în brațe când ești epuizat. Și cu cât alergăm mai mult după validare externă, cu atât ne îndepărtăm de ce e real.
Fericirea de pe Instagram nu acoperă golul din suflet.
O știam, dar mi-a luat ani să o simt cu adevărat. Ani în care am derulat poze, am dat like-uri, am salvat citate despre recunoștință și viață frumoasă, în timp ce, în mine, ceva rămânea constant nerezolvat. Ca o cameră încuiată dintr-o casă perfect luminată pe dinafară.
Pe ecran, toată lumea pare bine. Mai mult decât bine: fericită, împlinită, organizată, iubită. Oameni care mănâncă mereu frumos, în locuri atent alese, cu mese aranjate ca în reviste. Dacă mănâncă acasă, farfuriile sunt perfecte, copiii sunt curați și zâmbitori, casa e mare, aerisită, luminoasă. Nimeni nu caută reduceri printre rafturi, nimeni nu face calcule înainte să ajungă la casă. Nimeni nu se uită la soldul cardului cu inima strânsă.
Toți au familii unite. Bunici, părinți, copii, căței, uneori chiar și purcei – toți pleacă în vacanțe, toți se iubesc, toți par să aibă timp. Nimeni nu stă prea mult pe telefon. Nimeni nu e obosit. Nimeni nu e iritat. Nimeni nu țipă. Nimeni nu plânge noaptea în pernă.
Și totuși, dincolo de filtre, există o liniște apăsătoare. O liniște pe care nu o vezi în poze, dar o recunoști imediat în tine.
