„Hai să nu judecăm scârbele, să le acceptăm așa cum sunt…”

0
971

Voi știți că pledez pentru toleranță și acceptare, dar de aici până la a întoarce obrazul de o mie de ori și a accepta în prostie rahatul unora care sunt atât de plini de el că dau pe afară, să avem pardon, e distanță cam mare. Dumnezeu nu ne vrea proști, asta e clar. În plus, când toleranța este eronat înțeleasă, toți cei a căror „libertate” o încalcă grav pe a celor din jur se vor simți încurajați și se vor comporta tot mai deplasat, tot mai deranjant și tot mai jignitor. Pentru că astfel de oameni nu au simțul măsurii, simțul decenței și nu percep gravitatea propriilor fapte. Sunt impotenți dacă îi raportăm la conștiința de sine. Cu alte cuvinte, habar nu au pe ce lume sunt și nici nu sunt capabili să înțeleagă cât de aberant le este comportamentul și cum tupeul lor mizerabil nu numai că nu convinge, ci murdărește de-a dreptul. Și atunci pentru ce să cocoloșești astfel de ieșiri în decor? Cui folosește? Nimănui și, cu atât mai mult, nu lor!

Desigur că, trași de mânecă, indiferent cu câtă blândețe, aceștia reacționează într-un singur fel: mușcă! Pentru că ei au dreptate absolută și nesimțirea le ține loc de rațiune… Cunosc indivizi cărora acestă descriere le vine mică și modestă. Și oricât de elegant sau mai puțin elegant – ca să stau liniștită că am încercat toate variantele – am încercat să-mi delimitez spațiul personal în fața invaziei lor, recunosc că nu am reușit. Tot mi s-au urcat în cap, tot au înjunghiat pe la spate, tot au mințit și tot și-au strigat în gura mare victoria. Și, da, tot au existat alți indivizi, de-o teapă cu ei, care i-au aplaudat și le-au dat dreptate, uitând, ca, între timp, să-și păzească spatele, uitând că nu sunt în siguranță doar dacă ling unde scârbele scuipă…

Știți ce? Mi-e silă de astfel de oameni, m-am săturat să le dau nas, plecând capul în fața lor în numele unei iubiri prost înțelese. De fapt, nu vreau să le fac rău, la rândul meu, printr-o atitudine atât de umilă și de „înțelegătoare”, încât ei să se simtă datori să se ușureze pe tot ce mișcă, având senzația că acesta este drumul cel bun. Nu aș fi la fel de vinovată dacă i-aș lăsa să creadă o astfel de gogomănie? Eu cred că da… Așa că, în astfel de cazuri, mai ușor cu „peace, man” pe scări…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

* Bifarea casetei GDPR este obligatorie

*

Sunt de acord