P A M F L E T
Odată cu furtul artefactului de la Coțofănești s-a reaprins flacăra contradicției din sufletul mistic al poporului român și nu vorbim aici de o flacără palidă, incapabilă să încălzească o zamă acră, ci vorbim despre un fel de incendiu nimicitor capabil să topească bijuteriile de haur ale masculilor alfa și omega și beta, zeta, creta sau, cum o spunea doar unul dintre cei mai de seamă păcălicioși ai neamului său, George Călinuț pe numele de scenă, Călinescu Georgică sau Apica din punctul G. Așadar, cum spunea el singur, canal să se facă și să se despartă apele să trece și el, și noi cu mâinile la vedere, să se știe că nu mai este la noi nici coiful și nici cele trei brățări, că tare frumos erau sclipitoare și că acum fără sclipici am rămas în bezna timpurilor și fără de lumină spirituală și bântuim între sciți și daci, deci se impune din nou întrebarea: „da’ eu cu cine votez?”
M-am uitat cu atenție la bulbucatele forme de pe coif și la cei doi ochi de deasupra ochilor, care va să zică, doi ochi frumoși, ochii minții și ai rațiunii, bile ale conștiinței ancestrale fără de care se pierde în negură identitatea unui popor născut mai târziu, dar celebru din cauza misticului și miticului coif.
Coooo-stiiii- neeee-ști, ca în celebrul serial de pe PRO, sau Coțoooo-făneeee-ști pentru mulți sună perfect la fel, iar de daci sau sciți sau suciți nu vreau să mai vorbesc pentru că atât de departe și totuși atât de aproape s-au poziționat urșii de noi, că sunt sau nu sunt, ei tot sunt vinovați și se poziționează în top-less number one, sau cum s-o scrie în limba aliaților noștri pe care i-am sau pe care nu i-am sau care, cum spune românul cu capul descoperit în plină iarnă, că și așa ne-au lăsat fără cușmă pe ditai gerul, care nici ăsta nu mai este ger pentru că, ce să vezi, se știa și, din motive de încălzire globală, i-au făcut bortă – gaură – ușă-n cer la coif că, de nu, îl mâncau păduchii și, mai pe urmă, s-a inventat acul de scărmănat prin perucă. Cum spuneam, cu gaură spre cer și unghiile miraculoase ce scărpinau și linișteau scalpul.
Mai târziu, o găină beată se opri lângă eleșteu și se adăpă și mai trase o dușcă și se transformă în ministreasă și aprobă fără de știință plecarea aurului fără de gardieni pentru că, ce să vezi, coiful era de luptător și se știa apăra singur. Să nu vă fie cu sau de mirare când are să apară din nou, peste 2500 de ani, pe undeva prin Olanda și, după ce găinile lor au să bea apă încetișor ca în bancul cu ungurul și fântâna, au să zică olandezele cu pletele în vânt, precum Georgescu, „suntem neam de daci liberi și neam de neamul nostru a purtat coiful de aur seara la palat”. Fericirea vine de la origini și se duce către originalitate, spuneam într-un context similar și asta, evident, o cunosc cei care mi-au citit deja cărțile, dar până acolo totul ține de strălucirea individuală a fiecărui narator și de capacitatea lui de a spune că acolo unde există coif, există speranță.
Ne rămâne doar să facem mătănii și să urlăm la stele și la lună precum o făceau cei mai înaintați dintre pământeni, faimoșii noștri străbuni ce nu se temeau de moarte și ce râdeau, crezând că dincolo de viață există continuitate. Da, vorbesc de daci și de săbiile lor curbate cu care, pe ici pe colo, au dat la cap celor ce au avut tupeul să intre pe teritoriile noastre! Așa poate au spart coiful sau poate, doar din ciocan și nicovală, au greșit lucrarea, dar evident rămâne un singur lucru – coiful este al nostru și el trebuie să revină la găinile lui. Amin!
Au, stai, ai noștri nu erau cu Dumnezeu, credeau în mai mulți zei sau… Bine, între timp ne-am mai contrazis și a rezultat un neam – legat…
