Am hotărât să împărtășesc o poveste pe care inima mea o poartă greu. Sună a confesiune de suflet zbuciumat, poate ușor debil, și nici nu vă pot condamna dacă m-ați judeca, dar, mai întâi, vă rog să mă ascultați cu inima deschisă.
A fost o vreme în care am crezut că dragostea este un remediu bun la toate durerile, iar noi doi, legați de promisiuni și speranțe, ne-am hotărât să ne cimentăm relația, astfel s-a născut copilul nostru, aducând cu el bucuria și responsabilitatea pe care le presupune această responsabilitate covârșitoare de a deveni părinte.
Dar, așa cum răsare soarele după noapte, pasiunile mele s-au scufundat în adâncul unei nopti interioare. O nouă lumină a apărut în calea mea, iar inima mea s-a agățat de acea sursă strălucitoare, în ciuda norilor de vinovăție și confuzie. Am îndrăznit să iubesc pe altcineva, să descopăr un alt univers de sentimente și trăiri, iar acum mă găsesc în fața unei cruci păguboase, între două lumi care par ireconciliabile.
În fața acestei dileme, îmi întorc privirea către înțelepciunea lui Rollo May, psihologul umanist care susținea că, pentru a trăi o viață autentică, trebuie să fim sinceri cu noi înșine. Și astfel, cu sinceritate și vulnerabilitate, mărturisesc că dragostea mea s-a împărțit între două ființe, ambele semnificative în propriile lor feluri.
În esență, dilema în care mă găsesc nu este doar a mea, ci a tuturor celor care s-au regăsit vreodată prizonieri ai propriilor inimi. Pentru a rezolva această confruntare complexă, este imperativ să aducem laolaltă cele două lumi, să le privim în ochi și să ne asumăm responsabilitatea acțiunilor noastre, zic eu.
Psihologul Carl Rogers ar spune că suntem liberi să ne alegem propriul drum, chiar dacă aceasta implică renunțarea la convenții sociale sau la normele prestabilite. În acest sens, este crucial să ne ascultăm propriile dorințe și temeri, să ne confruntăm cu adevărul și să acționăm în conformitate cu ceea ce simțim că este corect pentru noi și pentru cei dragi.
Vreau să fiu clar, prin această confesiune nu caut iertare sau aprobare, ci fac un apel la compasiune și înțelegere. Poate că iubirea nu este o resursă finită, ci o forță atât de expansivă încât poate trece dincolo de limitele pe care ni le impunem singuri. Iar în fața acestui paradox, întrebarea mea rămâne deocamdată fără răspuns: „Ce să fac?”. Nu pot să-mi abandonez proaspăta soție și nici pe unicul meu copil, dar, în același timp, nu pot nici să trăiesc departe de ea, noua mea rațiune de a deschide ochii în fiecare dimineață…
