Să ai o relație sănătoasă este foarte important. Dar dacă tu alegi să rămâi pe loc, cu cineva care nu te prețuiește, poate fi din ce în ce mai greu să pleci. Unele femei rămân din cauza obișnuinței, a fricii de a rămâne singure, a situației economice instabile, a copiilor, a prejudecăților societății etc. Evident că, în realitate, nu ar trebui să rămână sub nicio formă blocate într-o relație care nu face decât să le deprime și să le provoace suferință. Este necesar să găsească puterea și curajul de a pleca pentru a-și regăsi pacea, calmul și dragostea de sine.
Iată când și cum viața sentimentală a 15 de femei s-a destrămat și motivele pentru care nu merită să rămâi blocată într-o situație care-ți face rău:
Când viața intimă s-a destrămat. Aveam relații o dată la 4-6 luni. Aveam nevoie de asta, dar de fiecare dată când încercam, îmi dădeam seama că parcă nici nu-mi doream, pentru că eram prea ocupată să fiu administratorul casei și practic mama lui. Aveam 29 de ani, dar, de fiecare dată când mă priveam în oglindă, mă simțeam ca o bătrână spălăcită. Asta a fost ultima picătură.
Făceam totul în afară de a plăti chiria și facturile și m-am oferit să plătesc partea mea, dar el a insistat să o facă singur. Aveam grijă de casă, făceam comisioane, făceam mici reparații, totul de una singură. Îl încurajam să își urmeze slujba de vis ca scriitor. Am descoperit că nu scrisese deloc: se jucase săptămâni, poate luni de zile, în timp ce eu aveam grijă de el pentru ca el să poată scrie. Apoi am aflat că părinții lui plăteau totul pentru noi. Chiria și facturile. Salariul lui se ducea pe lucruri de care nu avea nevoie. Părinții lui nu erau bogați, iar tatăl său avea o slujbă foarte solicitantă.
Când a avut o aventură în timp ce eu eram ocupată cu totul pentru ca el să poată juca golf în weekenduri, ca să se „odihnească după ce a muncit toată săptămâna” (amândoi lucram cu normă întreagă) și apoi a dat vina pe mine pentru că nu am fost o parteneră bună. Totul fără să-și dea seama că eram profund deprimată.
M-am despărțit de soțul meu cu care eram căsătorită de 17 ani după operația pe creier. În timp ce mă aflam în etapa de „urmărire și așteptare”, eram atât de amețită, încât nu puteam să conduc, pe el îl deranja să conducă și era supărat pe mine pentru că eram amețită din cauza tumorii. După operație, a trebuit să iau medicamente anticonvulsive care m-au încetinit mintal. El și fiica mea cea mică mă tachinau când nu mă puteam gândi la cuvintele pe care voiam să le spun. Când mi-am revenit suficient, mi-am găsit un apartament, m-am mutat și am cerut divorțul. Cea mai bună decizie!
Când tatăl lui m-a întrebat de ce stau cu un prost, când nici măcar nu eram rudă cu el. Mi-a spus: „Nu-i datorezi nimic. Nici noi nu-i datorăm, dar este fiul nostru”. Asta m-a făcut să realizez că am așteptat tot timpul permisiunea de a pleca.
Odată am fost preluată de o ambulanță la serviciu, nu mă simțeam bine și credeam că fac un atac de cord sau ceva de genul ăsta. I-am trimis un mesaj iubitului meu de atunci și a venit la spital. Primul test medical a arătat că nu aveam un atac de cord, iar iubitul meu m-a întrebat dacă poate să stea o vreme în patul de spital, deoarece era epuizat de tot stresul. Așa că, în timp ce eram încă monitorizată, eu stăteam pe podea, iar prietenul meu era întins pe pat, moment în care a intrat doctorul. Privirea acestuia a fost de neprețuit!
Când am aflat că a fost într-o altă relație timp de 6 luni, în timp ce eu eram singura care muncea și plăteam pentru casă, mașină, îngrijirea câinelui și, pe deasupra, zborurile lui pentru a o vizita (evident că nu știam că pentru asta călătorea). Când ea l-a părăsit pentru că a aflat de mine, mi-a cerut să ne împăcăm și am fost dezgustată. Întotdeauna am crezut că nu voi fi suficient de curajoasă să mă despart de el, dar a fost o mare ușurare! Am trecut rapid peste orice durere sufletească pe care credeam că o voi avea.
Am fost plecată pentru câteva luni, cam o lună am plâns la telefon pentru că îmi era dor de el și tot ce îmi doream era să știu că nu sunt singură în această situație, că și lui îi era dor de mine. El s-a enervat și mi-a spus că îi cer prea mult. Așa că a încetat să mai vorbească cu mine pentru că era supărat, pentru că nu-i era dor de mine.
Când am suferit un an și jumătate de depresie postnatală fără să știu ce e și stăteam pe canapea cu fiul nostru dormind în brațe și mă plângeam soțului meu de atunci, spunându-i: „Ceva nu e în regulă cu mine. Am nevoie de ajutor. Nu pot face asta singură”. El nici măcar nu și-a ridicat privirea de pe telefon. A continuat să deruleze și a spus categoric: „Mi-am crescut deja copiii. Acesta este al tău”. Am mai stat cu el încă 8 ani și jumătate, în total 12 ani. În sfârșit, am plecat de acolo!
Partenerul meu a fost atât de neglijent cu finanțele noastre, că a trebuit să-mi găsesc un al doilea loc de muncă, a trebuit să ne luăm colegi de cameră și, în tot acest timp, el a găsit scuze peste scuze pentru că nu putea să-și găsească un alt loc de muncă și nici să-și reducă cheltuielile. Apoi i-a cumpărat mamei sale o excursie la Disney cu cardul MEU de credit, fără să mă întrebe mai întâi. Am rămas cu el pentru că am crescut cu oameni care spuneau că relațiile necesită muncă și dedicare. Dar în acel moment mi-am dat seama că nu voiam să fiu finanțatoarea nimănui. La șase luni după ce l-am părăsit, am strâns suficienți bani pentru un avans la o casă. În doar 6 luni!
Când avea aproape 30 de ani și s-a prefăcut că nu știe ce este o foaie de copt pentru că l-am rugat să pregătească cina într-o seară: era o lasagna congelată, instrucțiunile erau să o punem pe o foaie de copt și să o băgăm la cuptor.
Când am fost operată de cancer. L-am rugat să spele vasele, nu erau multe pentru că le spălasem înainte de a mă duce la spital. El s-a plâns tot timpul și ne-am certat. Am ajuns să le spăl singură, cu o scurgere care îmi ieșea din gât. A sunat la serviciu „ca să mă ajute”, dar el se juca jocuri video toată ziua, iar eu făceam totul singură. M-a dus la consultația de control și s-a enervat în timp ce mă conducea, apoi mi-a ținut o predică după ce m-am enervat pe el. Nu a mers la programare cu mine. Am plecat în acea zi. Au trecut două săptămâni de când m-am mutat înapoi la părinții mei și îmi dau seama că, dacă aș fi rămas, nu s-ar fi schimbat nimic. Mă vindec, psihic și fizic. Nu-mi vine să cred că am lăsat să se ajungă atât de departe.
A fost atunci când eram la două săptămâni de la nașterea celui de-al doilea copil al nostru și eram imobilizată la pat. El a plecat în California pentru o vacanță de 10 zile. M-a sunat și a spus că a fost o ușurare să se simtă liber, fără mine și fără copii pe plajă. A fost prima dată când m-am gândit: „Este greșit, sunt folosită”. În retrospectivă, abuzul financiar legat de banii mei ar fi trebuit să mă facă să realizez acest lucru, dar a fost perioada postpartum, când eram mai vulnerabilă din punct de vedere fizic, atunci când am văzut cu adevărat realitatea și am înțeles cum stăteau, de fapt, lucrurile.
A fost momentul în care, în 2010, și-a sunat mama și a întrebat-o dacă se poate muta cu ea. Nu a menționat dacă și NOI (eu și fiul nostru de 5 ani) am putea locui cu ea. A trebuit să întreb cu voce tare (ca să mă audă) „Cum rămâne cu noi?”. Apoi a schimbat răspunsul în „Oh, da, și ei”. Am știut atunci că dragostea dintre noi deja nu mai exista.
Când am început să aștept cu nerăbdare călătoriile lui de afaceri, pentru că totul era mult mai ușor și mai plăcut când nu era prin preajmă – nu trebuia să fac curat decât după mine și după copilul meu! Nu mai avea cine să mă trezească în mijlocul nopții pentru a mă bate la cap că voia relații intime fix atunci. Simțeam că aș putea să trăiesc așa mereu, așa că am acționat. După, doar copilul m-a mai trezit, dar asta fac bebelușii.
sursa: genial.guru
