Ioana are 45 de ani și știe ce are de făcut. În primul rând, nu renunță la ea, ca femeie. Chiar dacă menopauza bate la ușă, asta nu însemnă că trebuie să îngroașe deja rândurile babelor cu batic și veste de lână ce și-au adus aminte de cele sfinte pe ultima sută de metri, cu speranța că vor reuși să bifeze cam tot din viață, atâta timp cât încă se mai pot târî de colo-colo, anoste, anonime, acre și rele.
Nu se consideră expirată, trecută, în vârstă sau inferioară din vreun punct de vedere (oricare ar fi acela) niciunei femei, fie ea una cu 20 de ani mai tânără. Dimpotrivă, știe că cele două decade ce le despart sunt pline de experiențe, de lecții, de învățături, de amintiri, de bucurie și de suferință, dar toate ale ei, toate parte integrantă din cine este ea azi, chiar dacă viața nu i-a servit numai unicorni roz-bombon pe tăvi de argint.
La fel s-a întâmplat și atunci când soțul ei a anunțat-o sec, într-o zi ce nu prevestea nimic diferit de restul zilelor, că vrea să divorțeze, că relația lor a ajuns într-un punct mort și că sentimentele lui pentru ea au murit de mult.
Aveau o căsnicie obișnuită, poate puțin rodată, așa cum sunt cele mai multe căsnicii după 15 ani, dar care nu părea nicidecum muribundă, așa cum descoperea acum Ioana că ar fi fost, de fapt. Și nu a renunțat. A încercat tot ce i-a stat în putere ca femeie, să o salveze, deși, de fiecare dată s-a izbit de zidul refuzului. Ioana nu a renunțat, doar a înțeles că nu depindea, de fapt, de ea, ca divorțul să nu aibă loc și asta pentru că, în realitate, soțul ei nu mai era al ei și atunci a acceptat cu demnitate inevitabilul.
Nu a făcut circ, nu i-a creat probleme, nu s-a pus de-a curmezișul, nu și-a spălat rufele murdare în public. A semnat hârtiile cu sentimentul că încheie brusc un capitol din viața ei, un capitol pe care nu și l-ar fi dorit, sub nicio formă, sfârșit la notar, dar, cum în orice rău este și un bine, s-a decis să se concentreze asupra acestui bine posibil pe care și-a propus să-l descopere, treptat, cu răbdare și convingerea că nici măcar acum, în această situație complicată, renunțarea nu este o soluție.
Ioana are 45 de ani, dar asta nu înseamnă că renunță să fie ea însăși și să-și trăiască viața cu fruntea sus și cu rujul pe buze.
