Sunt zile în care nu m-aș mai opri din scris, din descris, din așternutul literelor ce îmi încălzesc gândurile și lasă să iasă de acolo, din întuneric, spre ochi, spre lectură, idei pline de patimă, cuvinte așternute într-o încercare inutilă de a descrie iubirea.
Nu, omului nu i-au fost dăruite suficiente cuvinte, vorbe, idei, suficiente culori pentru a descrie în totalitatea ei iubirea, sărbătoarea aceasta imensă a sufletului, cu toate anotimpurile ei, cu începutul și, din păcate, cu sfârșitul ei, pentru că, nu-i așa, precum viața este urmată de moarte și dragostea este supusă sfârșitului.
Undeva în lumea îmbătătoarelor cuvinte, acolo, în împărăția lucrurilor definite, dar invizibile, a celor mai mult simțite și indescriptibile, acolo, tăcută și vulcanică, pusă pe mut sau, mai bine spus, trecută pe volumul ignorant al liniștii, acolo se nasc scânteile ei, ale iubirii, acolo, în gânduri frământate din pasiune, din dorință și cu nesăbuință, acolo, amin și-n vecii vecilor, acolo, neîntinate sentimente și pătrunse dorințe, înțepate spre a răsufla către noi și a ne umple geamul vieții cu aburul dorinței, cu plăcerea divină a unei imagini perfecte, precum un fulg băgat sub lupa puternică, construită spre a reda frumusețea din interiorul cleștarului închis în gheață.
Da, omul este capabil să-și rostuiască simțurile de așa natură încât să nu le mai poată nici el descrie, omul este făuritor de iubire și acolo pune tot ce are, pune înțelegere, dorință, abnegație și putere, o putere menită să răscolească până și piatra și să o umple de fior.
Iubirea este sărbătoare, este apogeul trăirilor, este împărăția construcțiilor eterne, iubirea este tot, aduce și duce, atrage și distruge, iubirea e vinovată sau limpede ca o apă ce așteaptă să-ți otrăvească simțurile și să nu te mai piardă niciodată. Stau și scriu pentru că mi-am consumat toată porția de iubire și acum încerc să conserv ce am trăit.
Stau și scriu pentru că mă hrănesc din amintiri, iar cele atribuite iubirii sunt cele mai frumoase și cele mai exacte amintiri. Iubirea nu suportă comparație, iubirea nu găsește rivalitate, iubirea este și hrănește și, când se stinge, lasă urme ale unei treceri clari a timpului și a spațiului printr-o memorie de om, printr-o frântură de gând, iubirea este ură, este pedeapsă, face prăpăd și nu recunoaște, este sărbătoare, te coboară cu picioarele pe pământ și te distruge la apariția unui singur gând, la apariția pierderii.
Iubirea este scop, țel, oțel! Iubirea este deșertăciune, este consum, lacrimi și durere, chin și impotență, iubirea costă și face pactul final, din iubire nu se moare atât de ușor, iubirea chinuie în felul ei molipsitor, aduce aproape de prăpastie și dăruiește curaj, aripi. Unele se frâng, alți ochi au să cunoască plânsul, da, iubirea este oarbă, a rezistat o vreme, dar s-a apropiat pe furiș și ți-a furat vederea, clarul, judecata, iubirea paralizează, dăruiește toată suferința pe care o poți îndura, nu, nu doare, pare medicament, păcălește…
Sunt zile în care nu m-aș mai opri din scris, zile în care controlul este la mine, ascuns în adâncul gândurilor mele și eu, scriind, nu fac decât să aduc la lumină, dintr-o mină a minții, câteva frânturi. Sunt zile în care mă las furat, dăruit, citit, sunt nopți în care dorm gândindu-mă la ce o să scriu mâine pentru că prea repede am ars și prea devreme am să mă duc, pentru că mi-am consumat bateriile încercând să desenez din cuvinte trăirile pe care le-am consumat, ascuns, pătruns.
Azi tastele îmi sunt puține, viteza asta mă distrage, gândesc mai repede decât pot scrie și asta mă doare. Aș vrea să mă înregistrez, dar acolo am trac și tac, acolo nu pot spune ce gândesc, mă aud și mi se face rușine, acolo mă opresc, sunt scriitor nu povestitor, nu actor, las pe fiecare să-și facă meseria, nu vreau pâinea altuia, o vreau pe a mea, o vreau toată, dar cineva acolo, sus, vrea să nu mi-o dăruiască, vrea să o câștig, să o merit.
Da, tatăl zace și se prăpădește de râs, nu-mi dă pâinea, porția de toate zilele, porția neagră, albă mănâncă doar ăia indiferenți și sănătoși, eu sunt dus, cu un picior în groapă, sunt vesel și dus, adus de gânduri ce stau să iasă, stau la coadă și se uită prin gaura cheii minții mele.
A fi gând e haios – e ca un banc – e o entitate ce privește de dincolo de gardul capului meu și se amuză. O să înghețe când iese afară și se lovește de indiferența oamenilor, de nepăsarea lor de temperatura negativă a indiferenței umane. Sunt zile în care nu torc, l-am lăsat pentru cocote, la tors mă refer, sunt zile în care doar privesc și nu-mi găsesc ideile pentru că m-au părăsit, ele simt, știu că am să dispar și au ieșit toate, s-au bulucit afară, vor să trăiască fără mine, să cunoască eternitatea.
În definitiv, toți încercăm să supraviețuim, în definitiv, am să-mi înțeleg ideile care m-au trădat și care s-au îndepărtat de mine, fugind spre o viață mai lungă, spre ochi și urechi care abia așteaptă să muște din ele, dar și spre călcat în picioare, spre un expus excesiv. Da, omul este un trântor, un hoț de cuvinte scrise sau rostite, un șarlatan care își însușește și care se folosește de vorbe frumoase, fardate, aranjate.
Sunt chinuit de o banală răceală, moartea nu are cum să mă chinuie mai tare, moartea vine pe nesimțite, este o idioată care apare la colț de existență și trage cortina, este o nenorocită ce consumă toată electricitatea bateriilor din noi, da, moartea este frumoasă, eu sunt urât, eu nu am coasa la mine și nici nu o pot folosi pe a ei pentru că vine șchiopătând și se sprijină în ea.
Atât si-a putut imagina omul, o umbră întunecată și o coasă, o jalnică sculă medievală. Azi, în mod normal, moartea ar trebui să umble cu drujba, să vină mai mult din adâncul tehnologiei, să vină wireless, dar nu, a intrat în conștiința noastră sub forma aia întunecată și poartă coasă. Să o ia dracu!
Sunt fericit, măcar ea nu are de gând să mă ocolească, sunt împlinit, mi-am alungat ideile și acum sunt mai mic, i-am ușurat misiunea. Sunt împlinit, o să mă înjure groparii, ei au, în schimb, o misiune grea, au un prost de cărat, să vină, o aștept și, cu un ultim gând, am să o scuip. Nu. Încă nu a sosit, dar îmi dă târcoale, mai bine mi-ar da pace… Iubirea este sărbătoare, începe cu viață și se termină cu moarte, iubirea este respingătoare, mereu aduce în prim plan un cadavru. Iubirea ne este datoare cu o moarte, doar cu una, este zgârcită, este plecată cu sorcova, dar este dorită, așteptată, cultivată! Semănați…
