Iubirea, o himeră evanescentă, un concept etern fascinant, este astăzi asaltată de anomaliile ce și-au găsit loc în societatea contemporană, căpătând o formă grotescă. Într-un peisaj distopic în care normalitatea a fost exilată pe marginea existenței, fără drepturi și fără glas, iubirea pare să fie și ea trasă în acest vortex al dezordinii și al depravării.
Amintindu-mi de cuvintele înțeleptului Platon, „dragostea este o gravă boală mintală”, îmi permit să adaug că boala aceasta, cândva nobilă și demnă, a devenit o epidemie contagioasă, deviată de la axul său firesc. În locul unei simfonii armonioase, trăim într-o cacofonie dezordonată, unde iubirea nu mai este o întâlnire sufletească, ci o tranzacție superficială, un târg fără sens. Societatea modernă, însetată de libertinaj și autodistrugere, a pervertit ideea de iubire, transformând-o într-un joc de oglinzi sparte. Ce altă dovadă mai grăitoare decât proliferarea relațiilor de tip „open”, unde infidelitatea este rebotezată drept explorare a sinelui?
Când infatuarea și egoismul devin pilonii unui cuplu, ce șansă mai are devotamentul sincer? Odată, pe când Eros pășea printre oameni, iubirea era o șoaptă tainică, o legătură indisolubilă ce înfrunta timpul și spațiul. Astăzi, însă, sub presiunea normelor deviante, iubirea este o entitate efemeră, un fluture prins în pânza de păianjen a modernității. „Omnia vincit amor,” spunea Virgiliu, dar azi, amorul nu mai învinge nimic, căci este el însuși înfrânt de absurditatea noilor reguli. În umbra acestor anomalii, normalitatea se zbate într-un colț obscur, ca un animal rănit ce și-a pierdut vocea. Oameni simpli, care mai cred în valorile tradiționale, sunt ridiculizați, marginalizați, stigmatizați.
Se pare că în această nouă lume, decența este sinonimă cu ignoranța, iar eleganța unui sentiment pur este tratată ca un vestigiu dintr-un trecut arhaic. În această lume răsturnată, cei ce iubesc sincer sunt proscriși, lăsați să se sufoce sub povara disprețului colectiv. Parafrazându-l pe Cicero, „O tempora, o mores!”, în ce vremuri trăim? Când a devenit normal să îți expui intimitățile pe taraba publică a rețelelor sociale, să îți vinzi emoțiile pe monede de aur digital? Iubirea, în esența ei, ar trebui să fie sacrosanctă, un sanctuar al sufletului, și nu o marfă în vitrina celor ce au pierdut simțul sacralității.
În acest haos contemporan, unde fiecare anomalie este ridicată la rang de normă, iubirea își pierde farmecul și integritatea. Este precum un vin fin, alterat de chimicale moderne, îmbuteliat în sticle de plastic ieftin. Cât va mai dura până ce și ultima rămășiță de normalitate va fi eradicată, și iubirea va fi definitiv distorsionată?
Dar, să nu fim prea descurajați. În adâncurile acestui marasm social, încă mai pâlpâie lumina iubirii adevărate. Printre zgomotele și sclipiciul fals al modernității, există suflete care se recunosc, se respectă și se iubesc în mod autentic. Să ne reamintim de învățătura lui Seneca: „Adevărata iubire nu este lipsită de lupte; este într-o stare constantă de a se desăvârși”. Poate că, tocmai în mijlocul acestui haos, cei care îndrăznesc să iubească cu adevărat vor găsi puterea să readucă la lumină normalitatea pierdută. Iubirea este o forță ancestrală, care nu poate fi complet anihilată de aberațiile unei epoci. Ea va continua să pulseze, să învingă și să înflorească, chiar și atunci când totul pare pierdut. Aceasta este marea lecție pe care trebuie să o învățăm: că iubirea, în toată splendoarea și complexitatea sa, este un dar divin, ce merită apărat și venerat, indiferent de vremurile în care trăim.
