Fluide ambele, făcute din compuneri subiective, admirate și neînțelese, viața și femeia, două alegorii și, în același timp, două motivații puternice. Da, par stăpânul a două procedee artistice care constau în exprimarea a două idei abstracte prin mijloace concrete… Să mă explic:
La 47 de ani, viața pare un vin vechi și femeia, o licoare ispititoare la picioarele căreia stau și închin ultimul strop de energie spre a contempla întrepătrunderea acestor două metafore, întrepătrunderea vieții și a femeii. Până acum, gustul sărat al pielii partenerelor mă mulțumea, dar, de la o vreme, am început să-mi doresc mai mult, să intru pe sub pielea catifelată și să mă ascund acolo, sub sânul lor, să le fiu mai aproape de inimă, de viață.
Bărbatul este definiția perfectă a indiferenței până la 47 de ani, iar, de acolo, se transformă într-un inutil ce-și simte sfârșitul și brusc se preface că a luat parte și el la facerea lumii. Nimic mai fals ca trântorul ce s-a cocoțat pe toate canapelele pământului și a savurat până aici tot ce a fost mai bun. Acum se vede la orizont nota de plată și, de aici înainte, se gudură rănit pe lângă viață, pe lângă femeie, sperând să înțeleagă și el cum stau lucrurile; de ce femeia trăiește mai mult și mai intens și mai profund, de ce?
La 47 de ani, se schimbă macazul căci factura vine încărcată cu fel și fel de inutilități pe care el, vrednicul creator de până acum, începe să le analizeze, întrebându-se mirat ce a făcut cu toate aceste banalități consumate impulsiv, cum de a putut să fie atât de indiferent și cum de nu a observat pe ce lume trăiește.
Viața și femeia abia de aici înainte încep să devină de neînțeles, viața și femeia, vinul vechi și licoarea ispititoare încep să devină tot mai greu de gustat, tot mai greu de zărit și se pierd undeva în fața unor pleoape grele ce nu mai găsesc puterea de a se ridica și de a permite priviri ferme, capabile să admire.
Poate voi sunteți mai frumoși și mai energici, dar semnele evidenței sunt acolo, la 47 de ani, acolo unde au fost plantate în genele noastre, ale bărbaților. Mai rămân speranța și, evident, femeia! Poate purtându-ne frumos, o să facem și noi parte din poveștile spuse strănepoților, poate contemplând mai des frumusețile acestea, vom beneficia și noi de un toiag solid care să ne poarte spre nemurire, poate…
La 47 de ani, viața pare un vin vechi și femeile doar bune de consumat pe post de aperitiv spre a nu ne îmbăta cu apă de ploaie, așa ne șoptim zi de zi, crezând că suntem nemuritori, crezând că suntem bărbați. Dar după toate acestea, apare doamna Tatoiu și ne spune cât de inutili suntem, cât de inutili am fost.
Sunt Samuel X și, din prea mult orgoliu, nu vreau să recunosc că am trecut de granița celor 47, că de prea mult timp sunt cănit. M-am purtat frumos cu femeile, dar viața am irosit-o căutând perfecțiunea acolo unde ar fi trebuit să o savurez, m-am purtat frumos cu mine, da, este perfect adevărat, mult mai frumos cu mine decât cu ele și acum îmi ling rănile, îmi accept condamnarea. Viața este precum urma unui val lăsată pe nisipul fin de către o mare neobosită.
Tatoiu le știe pe toate…
