Bună, numele meu este Ana și astăzi va împărtășesc povestea vieții mele. Eram la început de pandemie, când toți încercam să ne organizăm cât mai bine viețile și să ne adaptăm la schimbările uriașe din întreaga lume. Spălam vasele în timp ce gemenii alergau prin toată casa. Mă uitam fericită la ei și eram mândră de mine pentru că supraviețuisem unei alte săptămâni de lucrat de acasă cu doi năzbâtioși. Simțeam fericire în inima mea. Familia era totul pentru mine. Eram cu toții în această situație și reușeam să facem față cu brio. Apoi m-a trezit el din visul meu frumos. S-a așezat lângă mine și a pus mâna pe încheietura mea. M-am speriat. Era rece ca gheața.Mi-a spus doar atât: „Trebuie să vorbim”.
În ochii lui am văzut pentru prima dată frică. Îi era frică de mine? De ce? Mi s-au înmuiat picioarele. Nu mai știu foarte mult din cum a decurs discuția, încă este greu să îmi amintesc, dar știu că totul a fost foarte scurt. Fără prea multe explicații și fără prea multe scuze. Eram doar notificată că el vrea să plece. De acasă. Definitiv. Motivul? Era într-o altă relație de vreo doi ani cu o colegă de muncă și perioada în care am stat în casă cu toții l-a ajutat să înțeleagă că aceasta nu este viața pe care el o visase pentru el. A doua zi era deja plecat. Cu tot cu bagaje.
