Nu știu dacă a fost durerea ei sau slăbiciunea mea cea care a deschis poarta acelei nopți. Dar știu că, într-o dimineață, mi-a spus în față, cu o voce care nu tremura: „Da, am fost cu el. Cu primul care s-a uitat la mine ca la o femeie, nu ca la o problemă.”
Mi-a spus-o aproape ca pe o lecție. Nu ca pe o confesiune. Nu ca pe o regretare. Ci ca pe o lecție pe care trebuia să o învăț: că și ea poate. Că și ea știe. Că și ea rănește. Că nu e slabă. Că nu e doar „a mea”.
Dar eu nu i-am cerut niciodată să fie doar a mea. Doar că n-am știut cum să-i arăt. Sau, poate, am iubit-o în felul meu: prea logic, prea liniștit, prea „funcțional”. Fără poezia pe care o cerea. Fără prezența aia completă, care nu se mai uită la telefon în mijlocul conversației. Care nu amână sexul pentru că „sunt obosit”.
Poate am iubit-o cum știam. Dar nu cum avea nevoie.
***
Infidelitatea ei nu a fost o poveste de iubire. A fost o reacție. O revendicare. O încercare de a-și demonstra că nu e slabă pentru că a plâns. Că nu e dependentă pentru că m-a așteptat. Că poate să se reconstruiască cu primul bărbat care i-a zis că e frumoasă, chiar dacă ea știa că el nici n-o privea cu adevărat.
Mi-a aruncat în față nu o trădare erotică. Ci o disperare pe care nu știuse să mi-o traducă altfel.
Și m-a durut. Nu pentru că a fost cu altcineva. Ci pentru că a făcut-o fără să înțeleagă că eu aș fi preferat s-o țin în brațe plângând, decât să o pierd într-o dovadă de forță care a frânt tot.
***
Am plecat. Am făcut bagajul cu tăcere, nu cu reproșuri. Pentru că, în acel moment, n-a mai fost nimic de spus. Ea stătea pe marginea patului, cu mâinile în poală, și repeta: „Așa sunt eu. Nu mai cer iertare. Nu mai îngenunchez.”
Dar nu i-am cerut niciodată să îngenuncheze.
Doar să rămână umană.
Și poate aici s-a rupt totul: în dorința ei de a fi femeia care nu plânge, și în neputința mea de a o ține aproape fără s-o fac să simtă că e slabă.
***
A fost femeia vieții mele. Cu toate ciudățeniile ei. Cu accesele de anxietate, cu vorbele aruncate și apoi retrase, cu dragostea ei profundă și înfricoșată, cu nevoia aceea imposibilă de a fi iubită fără condiții, dar și fără compromisuri.
Poate că nu știu nici azi s-o iubesc așa cum avea nevoie.
Dar știu că, în fiecare dimineață, când mă trezesc singur, cu pereții aceia albi și tăcuți, simt că iubirea încă e aici. Fără direcție. Fără adresă. Ca un pachet care s-a întors de la destinatar cu ștampila „refuzat”.
***
N-am mai vorbit de atunci. Uneori îi verific profilul. A postat poze cu mâncare, cu un peisaj, cu o carte. Pare bine. Sau vrea să pară. Și poate exact cum voia: puternică. Fără emoție, fără scuze.
Dar eu știu. O cunosc. Știu că în spatele acelui filtru de autonomie e o femeie care s-a frânt ca să nu pară frântă. Care s-a înșelat cu primul venit nu pentru că voia pe altcineva, ci pentru că nu mai știa cine e ea.
***
Uneori, pierdem oamenii nu pentru că ei nu ne iubesc. Ci pentru că s-au rănit atât de tare în iubirea pentru noi, încât nu mai știu cum să rămână.
Iar alteori, plecăm nu pentru că nu am putea ierta, ci pentru că am fost învățați că iubirea nu trebuie să doară atât de adânc.
Dar cel mai greu e când încă iubești. Când ți-ai lua inima și te-ai duce înapoi. Ai cere explicații, ai asculta. Ai încerca. Dar știi că n-ai cui.
Pentru că nu mai e acolo.
Pentru că a rămas doar o umbră.
Pentru că, din tot ce-a fost… acum nu mai are sens nimic.
