Nu știu cum să îți explic senzația aceea de gol care se cască în tine atunci când omul pe care l-ai ținut lângă inima ta alege să plece. Nu e doar o absență, e un fel de zgomot mut, un vuiet care îți sparge liniștea și îți face sângele să circule mai încet. Eu nu am știut niciodată că despărțirile dor fizic. Am crezut că e doar o figură de stil, ceva de care oamenii vorbesc ca să pară dramatici. Până într-o zi, când am simțit cum mi se îndoaie genunchii, cum inima îmi bate haotic și cum în piept se naște un nod imposibil de desfăcut.
M-a lăsat. Simplu, sec, fără să se uite înapoi. Și ce e mai greu nu e că nu îl mai am lângă mine, ci că am rămas singură cu toate întrebările mele. Am rămas cu vocea din cap care mă întreabă ce n-a fost destul, unde am greșit, ce n-am știut să dau. În nopțile astea târzii, în care mă uit pe pereți și încerc să respir, mi se pare că mă sufoc mai tare de la propriile gânduri decât de la lipsa lui.
Mi-e frică de liniște. Îmi e frică să intru în cameră și să știu că nu mai sună telefonul, că nu se mai aud pași pe hol, că nimeni nu îmi mai spune „hai să mergem”. Mă uit la mâinile mele și mi se par goale, parcă au rămas întinse într-o așteptare absurdă. Am nevoie să le prindă cineva, să le strângă, să îmi dea impresia că nu sunt chiar atât de pierdută.
Am învățat, cu durere, că nu toate iubirile se termină cu explicații, cu lacrimi împărțite în doi sau cu promisiuni de prietenie. Unele se sfârșesc brusc, ca o ușă trântită pe care o privești uluit și nu știi dacă să o deschizi sau să pleci și tu. Și atunci, rămâi suspendat între ce-ai fost și ce vei deveni. Îți cauți echilibrul ca un copil care abia învață să meargă. Și e greu să recunoști, dar ai nevoie de cineva care să fie lângă tine, măcar pentru câteva clipe.
Nu caut declarații, nu caut rețete de vindecare, nu am nevoie să îmi spui că va fi bine, pentru că acum nu pare deloc așa. Tot ce am nevoie este o atingere. Un gest mic care să mă tragă puțin înapoi în realitate, să îmi amintească că nu sunt complet singură. Îți cer doar atât: vrei să mă ții de mână?
Poate mâine o să fiu mai puternică, poate peste o lună o să râd din nou, poate peste un an o să iubesc iar. Dar azi nu pot. Azi am nevoie să mă agăț de ceva mai concret decât speranța, ceva mai simplu decât un discurs motivațional. Am nevoie de căldura palmei tale lipite de a mea, de dovada că nu tot ce iubim dispare.
Nu știu dacă gestul ăsta mic poate să vindece. Probabil că nu. Dar știu că, pentru câteva clipe, îmi poate opri tremurul, îmi poate aduce liniște în respirație și îmi poate aminti că viața nu e doar despre cei care pleacă, ci și despre cei care rămân.
M-a lăsat, dar poate tu ești aici. Și dacă ești, atunci te întreb simplu, cu toată vulnerabilitatea mea: vrei să mă ții de mână?
