Recunosc sub anonimat (mulțumesc, Anays, pentru ocazie) că sunt o femeie care, în naivitatea sa, credea că a fost aleasă pentru cine sunt și pasiunea pe care partenerul meu o simte pentru mine. Însă, cum se spune, uneori aparențele înșală, iar viața mea de cuplu pare să fie un adevărat spectacol de iluzii și amăgiri.
Să începem cu începutul, cu acea perioadă în care străluceam mai mult decât un diamant fațetat și aveam răspunsuri pentru toate întrebările lumii. Așa am ajuns să fiu aleasă, nu pentru personalitatea mea, ci pentru că eram frumoasă și deșteaptă. O soție trofeu, ca să spun lucrurilor pe nume.
În primă fază, a fost interesant. Mă simțeam ca o piesă de artă expusă cu mândrie în vitrina lui, un premiu pe care îl etala cu bucurie în fața prietenilor și colegilor săi. Mă bucuram că este mândru de mine și eram fericită pentru că îl făceam și pe el fericit. Ei bine, ca să fiu sinceră, asta a durat până când am început să mă trezesc și să înțeleg că rolul meu în viața lui nu depășea, din păcate, sclipirea superficială și conversațiile intelectuale de fațadă.
Și iată-mă acum, în miezul unei realități amare. Am fost aleasă pentru eticheta de frumusețe și inteligență, dar nu pentru a fi iubită cu adevărat. Mă simt ca o carte frumoasă aflată pe un raft, privită cu admirație, dar niciodată deschisă, citită, îndrăgită.
Într-un moment de iluminare târzie, am descoperit și că soțul meu și-a găsit o altă „valoare” – o amantă, bineînțeles, însă o femeie mai modestă, dar probabil mai autentică. În loc să împărtășească momente intime cu mine, a preferat să-și împartă sufletul cu o persoană care nu necesită un machiaj elaborat și cu al cărei IQ-ul nu se laudă cu fiecare ocazie.
Este o ironie grea să fii aleasă pentru a fi soția păpușă de vitrină, doar pentru a constata că titlul îți oferă acces numai la… raftul de sus din dulapul lui. Și, uite așa, între o discuție despre politica mondială și un compliment subtil la adresa ochilor mei, relația noastră se descompune în răceală, iar eu rămân să mă întreb dacă vreodată m-a iubit cu adevărat sau dacă nu cumva nu am fost, încă din primul moment, decât un obiect decorativ în galeria sa de performanțe.
Cu inima pe jumătate distrusă, voi continua să strălucesc în oglinda lui socială, să-i fac față amantei lui mai puțin „strălucitoare”, într-o poveste care nu mă reprezintă. Și, deși îl iubesc, din moment ce-i accept toate aceste meschinării, într-una din zilele astea, cu siguranță, îmi voi face bagajul și voi dispărea din viața lui, cu tot cu frumusețea și deșteptăciunea mea complet inutile în economia dragostei.
