Mă obsedează actuala fostului meu iubit… Nu mi se pare nici mai frumoasă, nici mai deșteaptă, nici mai… Dar asta pentru că nu am putut să-l uit, chiar dacă am străbătut câmpuri întinse de timp și am traversat ploi torențiale de emoții. Îmi amintesc cum se răsfrângea lumina lunii în privirea lui, în nopțile în care ne învârteam în dansuri de cuvinte și promisiuni. Era o melodie subtilă în fiecare atingere, în fiecare zâmbet pe care mi-l arunca.
Și totuși, am ajuns într-un punct în care suntem simple amintiri. Nu mai suntem doi oameni care împărtășeau secrete, speranțe și frici. Acum, el are propria sa viață, iar eu mi-am construit un viitor diferit, cu cărămizile dure înfipte în temelii. Dar în ciuda timpului care a trecut, obsesia persistă. E ca o umbră vagă care mă urmărește, se strecoară în gândurile mele în cele mai nepotrivite momente.
Adesea mă surprind pierdută în reverii, construind scenarii alternative în care el și cu mine ne regăsim. Mă întreb dacă ar mai exista o cale de întoarcere, o punte de legătură peste prăpastia dintre trecut și prezent. Dar realitatea îmi șoptește că acele zile au apus, iar oamenii s-au schimbat. Ne-am schimbat.
Într-o după-amiază melancolică, am decis să răsfoiesc fotografiile vechi, acele fragmente îngălbenite de timp care păstrează zâmbetele noastre tinere. Privindu-le, am realizat cât de multă viață am trăit într-o singură iubire, cât de mult ne-am dăruit unul altuia. Iar acum, acele amintiri sunt ca filele dintr-o carte citită în copilărie – fermecătoare, dar distantă.
Îmi aduc aminte de plimbările noastre lungi prin parcul acela liniștit, unde timpul părea să se oprească în loc. Mă gândesc la râsetele noastre în timpul serilor târzii, când lumea părea să ne aparțină doar nouă. Și acum, privind înapoi, mă întreb dacă acele momente au fost reale sau doar o iluzie trecătoare.
Mă obsedează actuala lui viață, acea lume din care fac parte acum doar din umbre. Poate că obsesia mea nu este legată de el în sine, ci de ce a însemnat el pentru mine. El a fost pasiunea adolescentină care m-a învățat să iubesc cu toată forța, să sper cu toată inima și să sufăr din tot sufletul.
Într-un final, poate că obsesia mea nu trebuie să dispară, ci să se transforme într-o amintire tandră, într-o parte a mea care a fost și care m-a făcut cine sunt azi. Poate că, în timp, pot învăța să îmbrățișez trecutul cu toate nuanțele lui, fără să mă mai agăț de el într-un prezent care a evoluat.
