Relațiile dintre femeie și bărbat, un dans vechi de când lumea, un balet al naturii înseși, se văd astăzi în fața unui tribunal al distorsionării realității. În acest mileniu, unde moftul devine lege, iar anomaliile se metamorfozează în norme imperative, cuplul tradițional, călcând pe pașii perfecți ai evoluției, este împins la marginea ringului, într-o obscuritate nedreaptă și nedemnă.
Femeia și bărbatul, aceste arhetipuri ale umanității, au fost înzestrați cu o răbdare herculeană, trecând prin timpurile istoriei cu o naturalețe suverană. Iubirea lor, cândva sărbătorită și venerată, devine astăzi ținta unei ironii grotești, într-o societate ce îmbrățișează paradoxurile și respinge esențele.
În inima acestei metamorfoze sociale, unde legile iubirii sunt rescrise cu penelul capriciilor moderne, ne regăsim în fața unei erodări sistematice a fundamentelor naturale. „Si vis pacem, para bellum,” spunea marele Vegetius. Și astfel, cuplul bărbat-femeie se pregătește pentru lupta unei normalități asaltate de avalanșa aprobărilor legale pentru uniuni ce, timp de milenii, au fost considerate de neconceput.
Paradoxal, tocmai în epoca cea mai avansată tehnologic și teoretic, regresează înțelegerea și respectul pentru firescul biologic. Într-o lume unde natura însăși ne-a făcut complementari, astăzi ne vedem obligați să asistăm la triumful moftului asupra rațiunii. Îmi aduc aminte de cuvintele filosofului grec Aristotel: „Plăcerea într-o ființă vie este un semn al unei stări de sănătate.” În contextul actual, însă, sănătatea iubirii tradiționale este pusă sub semnul întrebării de normativele ce proclamă orice formă de relație drept validă, neglijând rolul esențial al complementarității și al perpetuării speciei.
Femeia și bărbatul, în unicitatea lor biologică, sunt făuritori de viață, piloni ai viitorului. Să disprețuim această realitate sub pretextul egalității este echivalentul unei orbiri autoimpuse. Ce ironie amară să trăim într-o eră în care instituțiile consacrate timp de milenii sunt subminate de legi ce consfințesc capriciul! Bărbatul și femeia, în strădania lor de a se organiza într-un cuplu armonios, par să fie depășiți de lipsa de structură a timpurilor moderne.
Într-o lume în care fiecare anomalie este ridicată pe un piedestal, relația tradițională este nevoită să navigheze printr-o junglă de norme aberante și standarde distorsionate. În acest univers de absurdități legalizate, să nu uităm însă de puterea inefabilă a naturii. Cuplul tradițional, cu toate provocările și imperfecțiunile sale, rămâne esențial pentru perpetuarea speciei. În mijlocul haosului, este un far de stabilitate și continuitate. Chiar și atunci când distorsionarea realității atinge apogeul, realitatea biologică rămâne neclintită. Răbdarea și capacitatea de a naviga prin vremurile schimbătoare sunt virtuțile care vor susține mereu relația dintre bărbat și femeie.
Și totuși, să ne reamintim de cuvintele lui Ovidiu: „Gutta cavat lapidem, non vi, sed saepe cadendo.” În mod similar, adevărata esență a iubirii dintre bărbat și femeie va săpa, în timp, canale adânci în inima unei societăți ce își pierde direcția. Este un proces lent, dar inevitabil. În fața acestui atac asupra normalității, cuplul tradițional va continua să persiste, în tăcere și răbdare, reafirmând legile imuabile ale naturii.
Astfel, în acest peisaj al absurdității, femeia și bărbatul vor continua să danseze, neclintiți, într-un vals al vieții ce a traversat milenii. Iar atunci când aceste jocuri serioase ale modernității se vor dezintegra sub greutatea propriilor contradicții, cuplul tradițional va fi acolo, încăpățânat și rezilient, demonstrând că adevărata iubire, naturală și complementară, nu poate fi niciodată înlocuită de capriciile efemere ale unei epoci rătăcite.
sursa foto: freepik
