Marilyn Monroe, vedeta superbă care a făcut Hollywoodul să strălucească, a avut în culise un coșmar de proporții pe platoul filmului „Some Like It Hot”. Iar poveștile spuse de cei care au fost acolo sună uneori mai dramatice decât scena finală a unei comedii romantice.
În 1959, filmările păreau să meargă impecabil, cel puțin pentru privitor. Însă în spatele camerei, Marilyn repeta la nesfârșit o replică minusculă: „It’s me, Sugar.” O frază simplă, care ar fi trebuit să dureze câteva secunde. Doar că actrița o transforma fie în „Sugar, it’s me”, fie în „It’s Sugar, me”. În momentul în care numărătoarea ajunsese la a treizecea dublă, regizorul Billy Wilder, deja exasperat, a scris replica pe o tablă, fix lângă cameră. Nici asta nu a rezolvat complet situația. În total, 47 de duble pentru o frază.
Apoi a venit scena cu faimoasa replică „Where’s the bourbon?”. Monroe trebuia doar să cotrobăie prin câteva sertare și să o spună calm. Dar platoul s-a transformat într-un circ. Uneori întreba după whiskey, alteori după bottle, iar într-o zi a cerut chiar bonbon. După aproximativ 40 de duble, Wilder a lipit replica într-un sertar. Monroe a uitat în care. Așa că a lipit-o în toate. Cu tot cu „instrucțiunile” distribuite egal, scena a ajuns la 59 de duble. Iar când, într-un final, actrița a rostit fraza corectă, avea spatele la cameră. De aici și zvonurile că Wilder ar fi renunțat și ar fi dublat-o ulterior.
Când filmările s-au încheiat, regizorul a organizat o cină festivă la el acasă pentru distribuție și prieteni apropiați. Marilyn nu a fost invitată. Prietenii i-au explicat că producția pierduse aproximativ jumătate de milion de dolari din cauza întârzierilor și comportamentului ei greu de gestionat. Wilder, un om direct, nu a avut cuvinte blânde la adresa ei în interviuri. Întrebat dacă ar mai lucra cu Marilyn, a răspuns sec: „Doctorul și psihiatrul meu îmi spun că sunt prea bătrân și prea bogat ca să trec prin asta din nou.”
Când starleta a citit aceste declarații în presă, a sunat acasă la familia Wilder și i-a transmis soției regizorului un mesaj colorat pentru el: să se ducă să-și vadă de treaba lui (în exprimare mult mai brută). Poate surprinzător, vremea a calmat spiritele. Wilder a revenit mai târziu asupra afirmațiilor și, cu un amestec de umor și admirație, a spus: „E nevoie de un adevărat artist ca să vină pe platou fără replici învățate și totuși să livreze o interpretare ca a ei.”
Dovada reconcilierii a apărut un an mai târziu, la premiera filmului „The Apartment”, când Monroe l-a îmbrățișat cu entuziasm, i-a spus cât de mult i-a plăcut filmul și l-a rugat să-i ofere rolul principal în „Irma la Douce”. În cele din urmă, rolul a mers la Shirley MacLaine, dar momentul dintre ei a rămas emblematic: o actriță complicată și un regizor care, în ciuda tuturor frustrărilor, nu-i putea nega strălucirea.
Tony Curtis, care interpreta milionarul șarmant din film, a povestit că i-a cerut lui Wilder permisiunea de a-l imita pe Cary Grant în anumite scene. Regizorul a fost încântat, iar rezultatul a rămas unul dintre cele mai amuzante trucuri din cinematografie. Cary Grant, auzind despre asta, ar fi comentat ironic: „Eu nu vorbesc așa.”
Nici Jack Lemmon nu a uitat reacția publicului la prima vizionare de probă. Oamenii ieșeau din sală, iar agenții și directorii de studio îl bombardau pe Wilder cu sfaturi despre ce ar trebui tăiat, rescris sau reîmprospătat. Lemmon l-a întrebat pe regizor ce va face. Wilder, calm, a spus: „Nimic. Filmul e foarte amuzant și cred în el exact așa cum este. Poate n-am ales cartierul potrivit pentru această vizionare. Dar nu mă panichez pentru un singur public.” Următoarea vizionare, în Westwood, Los Angeles, a fost un triumf: publicul s-a ridicat în picioare și a aplaudat.
În spatele unei comedii perfecte s-au ascuns tensiuni, orgolii, întârzieri costisitoare și un star system pe cât de orbitor, pe atât de fragil. Iar Marilyn, cu toate slăbiciunile și magia ei, a rămas centrul unui haos care — culmea — a dat lumii unul dintre cele mai bune filme ale tuturor timpurilor.
