De fiecare dată când am încheiat o relație, am avut senzația că ceva s-a rupt din mine. Asta a fost dovada clară pentru mine că le-am iubit pe toate. Da, le-am iubit pe toate pentru că au avut ceva special, pentru că m-am implicat și pentru că nu despărțirea de ele era scopul din mintea mea.
Cu cât creștea mai tare numărul despărțirilor mele, cu atât lumea mă judeca mai aspru și îmi lipea pe frunte o etichetă ce juca împotriva mea. Așa am ajuns să fiu ocolit de femei, se fereau de mine pentru că reputația mea era de Don Juan, de neisprăvit ce li se bagă pe sub fuste și mai apoi le părăsește pentru că alte fuste și alți craci și alte bomboane stăteau la coadă, așteptau cu nerăbdare să se supună…
Cam asta era situația când mi-am cunoscut soția. Este clar că a trebuit să duc o luptă acerbă pentru a-mi spăla reputația, ba chiar am sărit calul și, disperat, pentru că eram singur de o vreme, m-am folosit de toate trucurile pentru a o determina să iasă cu mine. În felul acesta, au apărut minciunile în relația noastră, în felul acesta, a trebuit să inventez sau să explic strâmb și, în felul acesta, într-o zi, trecutul m-a ajuns din urmă și mi-a plătit-o cu vârf și îndesat. O mințisem inițial că sunt virgin, că nu am experiență și că lumea vorbește aiurea, că ea era prima femeie din viața mea.
Mai apoi, mi-a descoperit tatuajul din zona inghinală, acela care spunea clar că o iubisem pe Otilia. Îi spusesem că nu am ieșit în oraș la agățat, dar, uitându-se în cuier, mi-a descoperit geaca ruptă și plină de rujul Elvirei. Am afirmat la prima noastră întâlnire că am doar 23 de ani și acum, când s-a uitat în buletinul meu, a înțeles că nu încărunțisem chiar atât de devreme. Na, o păcălisem că am mașină și, într-un final, a realizat că șoferul meu era taximetristul la care apelam și, implicit, mașina era a lui. Mă lăudasem că am citit din Eliade și chiar m-am chinuit să învăț un citat din el, doar că citatul era din Cioran și ea terminase facultatea de litere.
Acum se uită la mine cu milă, eu o iubesc și pe ea, dar a venit vremea să plece și, într-un fel, o înțeleg. Poate că ele erau cele ce puneau acel ceva în relațiile cu mine și eu am fost doar un naiv, un tâmpițel, un exagerat ce nu a înțeles de ce când se îndrăgostesc, oamenii încep să bată câmpii și să mintă doar pentru a da cu subsemnatul mai târziu.
Să fie sinceritatea o himeră? Să fie adevărul un blestem? De ce mereu ne dorim să fim mai ceva ca noi? Cine? Voi nu? Ok, doar eu atunci…
