„Ești prea sensibilă.”
A spus-o cu aerul acela obosit, de om superior emoțional, ca și cum simțirea ar fi un defect de fabricație, iar eu – o femeie cu o eroare de sistem. N-am spus nimic. Nu pentru că l-aș fi crezut. Ci pentru că în clipa aceea, mi-am dat seama că vorbesc cu cineva care nu a simțit niciodată cu adevărat.
Există oameni care nu-și permit să simtă. Crescuți în familii unde emoțiile erau rușinoase, reprimate, disecate în logică și sarcasm, au învățat să se ferească de ceea ce nu pot controla: vulnerabilitatea. Și cum recunoști astfel de oameni? Îi simți reci în cele mai calde momente. Nepăsători când inima ta se frânge. Le e teamă de profunzime și o numesc „drama altuia”.
Când sensibilitatea devine acuză
Sensibilitatea a fost folosită ca insultă împotriva femeilor de secole. „Ești prea emoțională”, „ești prea intensă”, „ești instabilă” – toate aceste etichete vin din disconfortul celor care nu au învățat niciodată să țină spațiu pentru trăire.
Dar să simți nu e o slăbiciune. Să simți e o formă de luciditate. E semnul că nu ești anesteziată, că inima ta încă tresare la adevăr, la durere, la iubire, la absență. Cei care nu pot simți nu sunt mai tari – sunt doar mai închiși. Mai înspăimântați. Mai deprinși să supraviețuiască, nu să iubească.
El n-a știut să se conecteze. Așa că a spus că problema e la tine
E mai ușor să îi spui celuilalt că exagerează, decât să recunoști că nu poți răspunde.
E mai simplu să o faci pe ea „prea” orice – decât să-ți asumi că ești „prea puțin” pentru profunzimea ei.
Bărbații care își minimalizează partenerele sensibile, de fapt, se apără. Nu de femei, ci de propria incapacitate de a se scufunda într-un spațiu emoțional. Acolo unde nu poți fugi de tine. Acolo unde durerea celuilalt te obligă să îți recunoști propriile răni.
Ce se ascunde în spatele acuzației?
Uneori, în spatele etichetei de „prea sensibilă”, e o femeie care simte absența, oricât de bine ar fi mascată. Care percepe micro-trădările, schimbările subtile de ton, ezitările, rupturile nevăzute.
Și tocmai pentru că simte, cere: prezență. onestitate. adevăr.
Dar pentru el, toate acestea sunt „prea mult”.
Nu pentru că sunt, ci pentru că n-a învățat să le susțină.
De ce doare când cineva ne spune că simțim prea mult?
Pentru că e o formă de respingere a esenței tale. A felului tău natural de a percepe lumea.
Pentru că te face să te îndoiești de ceea ce e, de fapt, o forță: capacitatea ta de a simți subtil, profund, viu.
Mai ales femeile care simt tot — vibrația unei camere, tristețea ascunsă într-un zâmbet, singurătatea din spatele unui „sunt bine” — sunt cele care atrag parteneri emoțional indisponibili. Paradoxul e dureros: cu cât simți mai mult, cu atât ești mai atrasă de cei care simt mai puțin. Pentru că speri, inconștient, că-i vei învăța cum e să fii viu.
Dar nu e treaba ta să-l trezești. Nici să-i explici cum e să simtă. Și nici să te micșorezi ca să nu-l sperii.
Adevărul e că sensibilitatea ta nu e problema. Lipsa lui de profunzime, da
Un om care n-a simțit cu adevărat, va fugi de tot ce nu poate înțelege. De lacrimile care nu pot fi „rezolvate”. De întrebările care nu au răspunsuri simple. De conversațiile care nu sunt despre ce-ai făcut azi, ci despre cine ești cu adevărat.
Îți va spune că dramatizezi, că exagerezi, că „îți creezi singură problemele”.
Dar realitatea e că el nu e echipat pentru tipul tău de conexiune. Și nici nu e obligat să fie. Așa cum tu nu ești obligată să te transformi în versiunea lui ideală de femeie „calmă, detașată, rațională”.
Meriți un om care să te vadă, nu să te reducă
Sensibilitatea nu e o boală. E un dar. Un barometru. O fereastră către ceea ce e real.
Meriți un om care să-ți spună: „Îți înțeleg emoția. Rămân aici, cu tine, chiar dacă nu știu cum s-o repar.”
Un om care nu se teme de lacrimi, nici de intensitate, nici de întrebări sincere.
Un om care nu-ți va cere să simți mai puțin – ci îți va mulțumi că simți atât de mult.
