Nu i-am scris. Nu am întâlnit-o. N-am căutat-o, nici n-am invitat-o la cafea. N-am atins-o. Dar m-am gândit la ea aproape zilnic, vreme de un an.
Și da, a contat.
Am înșelat-o pe soția mea în gând. Cu o femeie care nu știa nimic. Poate nici nu m-a observat cu adevărat. Dar eu o vedeam — prea des, prea mult, prea intens. O vedeam cum își dădea părul după ureche. Cum râdea puțin prea liber. Cum trecea pe lângă mine ca și cum ar fi fost vânt.
Nu am fost infidel în carne, dar am fost infidel în suflet. Și uneori, e mai grav.
Pentru că gândul, odată furișat într-o altă viață, începe să saboteze prezentul.
Începusem să nu mai aud ce îmi spune soția. Să n-o mai văd când intra în cameră. Să nu mai râdem la aceleași glume. Mă iritam mai ușor. Mă retrăgeam mai mult. Nu era vina ei — dar tăcerea dintre noi era tot mai lungă.
Și în fiecare seară, în loc să-mi pun capul pe pieptul ei, îmi imaginam cum ar fi fost să trăiesc cu alta. O femeie pe care nu o cunoșteam deloc, dar pe care o transformasem într-un simbol: al dorinței, al prospețimii, al necunoscutului.
Infidelitatea în gând e mai perfidă decât pare. Nu se vede. Nu lasă urme pe piele. Dar sculptează distanță între două persoane care, altădată, își vorbeau din priviri.
Nu mi-am dat seama când exact m-am îndepărtat de ea. Poate într-o dimineață în care m-am prefăcut că dorm, doar ca să evit să vorbim. Poate într-o seară în care am tăcut ostentativ la cină, cu gândul în altă parte. Poate în cele zece secunde în care m-am uitat pe furiș la profilul celeilalte femei, căutând în feed o fărâmă de fantezie.
Dar fantezia e periculoasă. Pentru că nu-ți spune niciodată ce pierzi în realitate.
Mi-am înșelat soția cu ideea unei alte femei.
Dar mai ales — mi-am înșelat viața reală cu o poveste care nu exista.
Am mințit prin absență. Prin priviri goale. Prin tăceri.
Și nu, nu a fost un joc. A fost o alegere. O retragere. O fugă.
Nu am vrut să o rănesc, dar am făcut-o oricum.
Pentru că într-o relație, nu doar ceea ce faci contează — ci și ceea ce eviți. Ceea ce ascunzi în gând.
Într-o zi, ea m-a întrebat:
— Unde ești, când nu ești aici?
Și-am simțit că mă vede. Mă citește. Mă simte.
A fost momentul în care am înțeles că nu pot trăi în două lumi. Că fiecare fantezie vine cu un preț: realitatea pe care o trădezi în tăcere.
Nu i-am spus niciodată detaliile. Dar am început să mă întorc. Încet, greoi, sincer.
Mi-am înșelat soția în gând timp de un an.
Și n-am fost mai puțin vinovat doar pentru că n-am avut curajul să acționez.
Pentru că infidelitatea nu înseamnă doar sex — ci și gândurile pe care le hrănești în absența celuilalt.
Și da, a contat.
Pentru că iubirea, dacă nu e apărată, alunecă. Dacă nu e privită, moare.
Iar gândul, chiar și nerostit, poate frânge o inimă. Chiar și fără să vrei.
