Moartea e neiertătoare! Uneori, te ia pur și simplu pe nepregătite și te frânge pe dinăuntru de dorul tuturor cuvintelor și gesturilor pe care le-ai fi putut spune sau face și totuși nu le-ai făcut și nici nu le-ai spus… Toate ar trebui să aibă timpul lor, nu să se lovească de eter… Să iubim, să îmbrățișăm și să vindecăm când încă viața pulsează între noi și cei care ne-au dat viață.
Moartea n-are ceas, nici inimă – și tocmai de aceea lasă în urma ei un gol pe care nicio rugăciune, nicio strigare spre cer și nici măcar timpul nu îl pot umple cu adevărat. Nu te așteaptă să-ți mai îmbrățișezi o dată tatăl, să-i spui că, deși ai crescut, ai rămas copilul lui în suflet. Nu îți oferă răgazul de a-i cere iertare mamei pentru toate momentele în care ai ridicat tonul, pentru ușile trântite în grabă, pentru graba cu care ai plecat din casă crezând că ai tot viitorul înainte. Moartea vine când vrea ea. Uneori în liniștea nopții, alteori în mijlocul unei zile obișnuite. Te ia pe nepregătite și îți lasă în palme o amintire – atât de vie, atât de dureroasă – încât ai impresia că îți arde pielea.
Când pierzi un părinte, descoperi cât de fragile sunt de fapt toate lucrurile pe care le considerai firești: un telefon primit la ceas de seară, un „ai grijă de tine”, un zâmbet care te certa fără cuvinte. Te trezești căutând vocea aceea în încăperi goale, în zile agitate, în amintiri uitate într-un colț al minții. Și, fără să vrei, te simți dintr-odată mai singur, ca și cum lumea întreagă ar fi devenit mai rece, mai grea, mai tăcută.
