Anays, îți mulțumesc pentru șansa de a mă confesa. Deși o fac public, cumva, am senzația că vorbesc doar cu tine, ca și când mi-ai fi o prietenă veche. Și, într-un fel, chiar așa îmi și ești prin intermediul cărților tale pe care le-am citit acum ceva timp și la care mai revin din când în când, mai cu seamă atunci când mă simt mică, abandonată, pierdută, a nimănui. Căci, citindu-te, îmi extrag energia și puterea din rândurile tale și-mi aduc aminte cine sunt, în ciuda faptului că, dacă privesc în urmă, experiența mea de viață până acum îmi șoptește răutăcioasă că sunt un nimeni bun de folosit de câteva ori și apoi de aruncat la coș. Adevărul este că aici voiam să ajung cu confesiunea mea.
Să zicem că mă cheamă Ioana. Pe el l-am cunoscut la ultimul loc de muncă. Lucram în birouri alăturate și, dintr-o glumă, am început să vorbim prin mesaje, deși nu ne despărțeau decât un perete subțire și vreo zece pași. Dar ni se părea incitant, mai cu seamă că, atunci când ne intersectam prin firmă, nu lăsam să se ghicească că am fi mai mult decât simpli colegi. Deși mesajele deveneau tot mai multe și mai intense, deloc potrivite cu locul și momentul în care ne aflam, încă nu ieșisem la vreo întâlnire, încă nu ne apropiasem în vreun fel fizic.
Nu știam foarte multe despre el, decât că nu era însurat și asta era, cel puțin pentru atunci, tot ceea ce mă interesa să știu. În fine, ca să nu lungesc vorba, la petrecerea de Crăciun (trecuseră deja vreo trei luni de când ne prosteam așa), după ce am băut ceva – trebuie să recunosc – mi-am luat inima în dinți și, făcând să pară că a fost doar o întâmplare, m-am apropiat de grupul în care se afla și el și, din vorbă în vorbă, am ajuns chiar lângă el. În continuare păstra aparențele, dar, la un moment dat, discret, m-a luat de mână și pot să jur că a fost cea mai castă și mai intensă atingere pe care am simțit-o vreodată. Evident că lucrurile au prins aripi și, până la urmă, am petrecut noaptea împreună. Nu știam la ce să mă aștept după, dar mă simțeam atât de fericită și de împlinită, de parcă îl prinsesem pe Dumnezeu de un picior.
A doua zi, la muncă, nimic schimbat. Am acceptat tacit jocul lui, căci mesajele continua să vină și asta m-a liniștit. Astfel am început o relație ciudată, ne vedeam doar în afara biroului, doar la mine și nu foarte constant, fără ca la muncă să bănuiască cineva ceva. Nu am îndrăznit să-l întreb de ce voia să păstrăm secretul relației noastre, că doar nu făceam nimic ilegal. Totuși, undeva în străfundul sufletului, simțeam că ceva nu era bine.
Și nu era deloc… Nici acum nu-mi dau seama cum de a rezistat relația asta un an de zile. Drept este că, la următoarea petrecere de Crăciun (ca un făcut, nu?), pentru că aveam voie să venim cu partenerii, deși nu discutasem nimic despre asta și, cumva, eu înțelesesem că acela avea să fie momentul în care ne opream din a ne mai ascunde de ochii lumii, am avut amara, neagră surpriză să-l văd că, la petrecere, a apărut însoțit de o femeie! Am rămas… nici eu nu știu cum să descriu în cuvinte, cert este că am plecat de la petrecere și nici nu am mai călcat pe la muncă. Mi-am luat concediu fără plată și apoi mi-am dat demisia, iar pe el l-am blocat pe toate căile de comunicare, ca să nu-i dau ocazia să-i ascult jenantele scuze sau justificări.
Dar știți ce doare și mai tare? Nu că nu am fost suficient de bună pentru el, nu că am fost proastă și că nu mi-am ascultat intuiția atunci când m-am simțit folosită și ascunsă de parcă i-ar fi fost rușine cu mine, ci că, de fapt, a făcut asta tocmai ca să nu fie nevoit să-mi servească vreo scuză sau justificare, fiind probabil, în opinia lui, cel mai simplu mod de a scăpa de mine. De a se descotorosi de mine ca de o măsea cangrenată… iar eu, în tot acest timp, mă îmbătam cu apă rece, ignorând evidența.
O să închei brusc, căci deja cele scrise m-au răscolit mult prea mult. Rana e recentă, nu au trecut nici două luni de atunci…
