Am condus-o acasă, dorea să-și schimbe rochia, aveam o întreagă noapte la dispoziție să ne cunoaștem, să ne simțim, să ne iubim…
Am rămas jos, acolo, sus, locuia împreună cu părinții. Am rămas jos și am așteptat. Între timp, începuse să plouă. La început, a picurat mărunt, picura parcă printre stele și stropii mărunți mă căutau numai pe mine. Mă sacrificam pentru iubire, așteptam bucuros. Picăturile mici s-au transformat în stropi imenși, nu, nu aveam unde să mă bag, da, era o seară târzie, una ce începuse cu lacrimi căzute din cer, dar eu așteptam bucuros, așteptam să mă perpelesc, să mă îndrăgostesc, să o iubesc.
Ploaia a stat și cerul se uita tot, întreg, la mine. De după nori, s-au ivit stelele, era romantic, așteptarea era iubibilă, speranța deșartă. Am așteptat la poartă, acolo să mă îndrăgostesc, dar rochia nu a mai fost schimbată. După ore întregi, am acceptat cu greu să mă urnesc din loc. Nimic nu-mi spusese că nu are să se mai întoarcă, nimic, nici măcar ploaia nu-mi șoptise ceva. În liniștea nopții instalate, mă mințeam frumos, îmi spuneam că a fost împiedicată să revină, o înțelegeam și zâmbeam. Probabil mă îndrăgostisem și-i căutam tot felul de scuze. Pașii mei triști se mulau perfect pe străzile proaspăt stropite cu speranță.
Nu, nu aveam să o mai văd pentru mulți ani, aveam să o uit, să o îngrop lângă o poarta parcă blestemată să rămână închisă. Timpul a trecut și ploile s-au tot perindat pe acolo, pe la ușa ei, peste memoria mea ce refuza să accepte că ea, femeia iubită de mine, nu a găsit o altă formă mai elegantă de a mă refuza.
Timpul a trecut și ne-am revăzut într-un tren indiferent și rece, într-un tren ce ne purta pe aceleași șine pe fiecare spre destinul său. Ne-am privit în ochi și ne-am mințit mult mai bine, am simulat fiecare fericirea lui. Când am ajuns la destinație, în gara noastră mohorâtă, am coborât și ne-am urat mult noroc. Știam amândoi că norocul nostru fusese consumat de acel moment, simțeam, dar înaintam amândoi precum doi străini prin mâlul lăsat în urmă de ploile acelei nopți.
Fericirea este gustul amăgirilor înghițite! Uneori, ajung fără să vreau în fața acelei porți și nu înțeleg de ce nu am plecat mai repede, de ce nu am renunțat la presupusa iubire. Uneori, ajung acolo și mereu plec fără să primesc un răspuns clar la întrebările mele. Poate că oamenii au răspuns la toate întrebările pe care și le pun, eu nu reușesc, eu iubesc și acum.
