Există iubiri care cresc. Care înfloresc ca un trup în fior. Care ard și luminează, deodată.
Și există iubiri mici. Tăcute. Timide. Iubiri oferite pe bucăți. Pe sferturi. Pe răspunderi împărțite.
Nu le mai vreau.
Am învățat, uneori cu genunchii zgâriați de umilințe tandre, că e mai dureros să fii iubită puțin decât să nu fii iubită deloc. Că un „te iubesc” spus din obișnuință doare mai tare decât o tăcere sinceră.
Iar un trup care vine la tine din datorie, nu din dorință, e cel mai rece dintre străini.
Nu vreau s*x din milă. Nu vreau mângâieri care se cer. Nu vreau buze care ating pentru că trebuie.
Vreau să fiu dorită. Cu toată forța. Cu tot dorul. Cu toată foamea.
Nu vreau să fiu refugiul de duminică. Vreau să fiu alegerea de luni până luni.
Când un bărbat face dragoste cu tine ca și cum îți face o favoare, femeia din tine se micșorează puțin. Apoi, și mai puțin. Până când nu mai e nimic. Doar un trup care joacă un rol. Care mimează plăcerea și așteaptă să se termine.
Nu-i nimic erotic în mila oferită în pat. Nu-i nimic cald în atingerea care îți spune: „Hai să nu te superi…”
S*xul nu e un favor. E o alchimie. Un dans în care două dorințe se ciocnesc, nu o obligație bifată. E animalic și sacru deopotrivă. Dar mai ales, e sincer. Iar dacă nu e sincer, nu e nimic.
La fel și iubirea.
O iubire care te cere doar când îi e dor, nu e iubire.
O iubire care te sună doar când e trist, nu e iubire.
O iubire care te atinge doar ca să nu pleci, nu e iubire.
Este frică. Dependență. Comoditate. Și eu am învățat să spun: NU.
Prefer să dorm singură într-un pat gol decât cu cineva care mă îmbrățișează din obligație.
Prefer să fiu singură decât să fiu a cuiva care îmi spune „te iubesc” doar ca să nu-i reproșez.
Prefer lipsa, decât un „minim necesar” al iubirii.
Femeia care am devenit nu mai acceptă jumătăți. Nici în vorbe, nici în gesturi, nici în pat.
Dacă vii spre mine, să vii complet.
Cu inima întreagă. Cu dorință reală. Cu sinceritate erotică. Cu respect. Cu pasiune. Cu lumină.
Pentru că nu mai pot trăi din iubire mică.
Și nici să mă prefac în pat că sunt atinsă, când sufletul meu e uitat.
