Am devenit omul așteptărilor voastre, m-am transformat în bărbatul plantat de voi, plantat într-un ghiveci prea mic și, din nevoie, din necesitate, mi-am întins rădăcinile pe afară. Acolo am înțeles cât oxigen există în lume, cât oxigen consumă o inimă îndrăgostită. Da, eram sincer si împărțeam gândurile cu toată lumea, eu împărțeam și ei râdeau, eu dăruiam și ei mă acuzau, spuneau că mint, nu aveau capacitatea să înțeleagă și mă huleau spunând că sunt fiul lui Geppetto, omulețul cu nasul de lemn, Pinocchio, personajul lui Carlo Collodi.
I-am lăsat acolo, la mâna cioplitorului, spre a face din ei păpuși, exact cum am lăsat toate femeile pe care le-am iubit și pe care le-am respectat. Toate erau ocupate, aveau ochi doar pentru alți oameni, pentru mine aveau doar indiferență sau dispreț. Încercam să mă fac înțeles, să-mi exprim sentimentele, dar jungla în care trăiam mă renega cu toată puterea.
Prima femeie de care m-am îndrăgostit, mai exact prima copilă pe care am plăcut-o, se îmbujora doar la apariția unui tip mai mare ca noi cu patru ani. O să spuneți că este ceva normal, dar exact acel tip o trata cu indiferență, exact așa cum mă trata ea pe mine. Mi-am lins rănile citind din Eminescu, Topârceanu, Stănescu, Blaga și făcând pași mari spre Bacovia.
A doua adolescentă iubită de mine „în gând” a fost mai blândă, mi-a explicat că ea îl preferă pe altul și că de la mine vrea doar prietenie. Mă prefăceam că accept acea prietenie, sperând că are să mă înțeleagă cu timpul și, evident, în capul meu ajungea chiar să mă iubească. Prietena mea suferea mai mult decât mine, se îndrăgostea la fiecare cinci metri de câte un bărbat, mai toți erau cuplați sau însurați și mai apoi se întorcea la mine și-mi povestea ce nasol se simte ea. Cu timpul, a reușit să cunoască așternuturile prea multor indivizi și eu m-am retras, ajunsesem să mă bucur că nu am fost remarcat…
Pe la 18 ani, eram virgin, nu reușisem să fac dragoste, să iubesc, să pătrund în universul secret al femeii. Aveam senzația că sunt singurul om de pe planetă care nu a ajuns la finiș. Nici nu-mi mai amintesc bine cum am ajuns la prima, aproape că nu o cunoșteam, nu a fost necesar nici măcar să o plătesc, a fost un fel de schimb de sărăcie sau de experiență, spuneți cum vreți voi. Acela a fost momentul în care am înțeles că aveam în jurul meu mulți fătălai mincinoși și lăudăroși. Nu, nici mirosul și nici textura nu semănau cu cele descrise de lăudăroșii satului, nici urmă de realitate în multele povești.
Regret și azi că nu m-a interesat numele acelei femei, practic intrasem într-o nouă etapă a existenței mele, borna plantată la startul concursului nu are nici azi un nume. Uneori, mă întreb fără să vreau ce soartă i-a rezervat universul, dar nu știu nimic și poate că așa este mai bine.
Au urmat ani mulți și frumoși, călătorii în universuri paralele, ape pipăite doar cu buricele degetelor sau lacuri imense în care m-am scufundat sau bălăcit în voie. Am cunoscut peșteri fără fund și strâmtori prin care cu greu am pătruns. Nu, nu m-am lăsat purtat de vânt, mereu am luptat și am căutat stabilitate, nu, nu am umplut lumea de boli și nici nu m-au umplut ele pe mine de așa ceva, am înotat în apa curate, am călcat pe nisipuri fine, le-am ascultat poveștile și le-am iubit pe toate. A fost un fel special femeia pentru mine, un fel de templu la a cărui intrare m-am descălțat, un fel de biserică în interiorul căreia îți găsești liniștea și pacea.
Peste toate am zburat cu plăcere, după toate am plâns și pe toate le-am șters din mintea mea pentru că eu am crezut mereu că sunt una și aceeași femeie. Probabil așa am fost și eu pentru ele, toate au căutat ceva, un fel de suflet pereche. Nu, nu eu eram cel căutat, eu doar înșelam așteptările, ele doar înșelau aparențele, noi doar iubeam. Da, mie nu mi-au fost puse toate pe tavă, eu nu am fost nici golanul alfa și nici frumosul satului și nici măcar cel mai bine dotat dintre pământeni. Eu am fost doar un suflet care a încercat să se aciueze undeva, să găsească suficientă înțelegere, am fost idiotul care a încercat să spună mereu că vom pleca de aici și că nu avem timpul necesar pentru a fi pretențioși.
Oamenii râdeau, iubirile mă părăseau, doar timpul se uita cu coada ochiului la mine și-mi șoptea la ureche: profită, viața este scurtă! Da, cânt la pian, dar degetele mele sunt scurte. Să vă fie pe înțeles, este doar un mit faptul că pianiștii au degetele lungi. Da, apăs pe toate clapele lui și totuși iubesc și corzile, cele vocale îmi aduc aminte de toate femeile care au țipat la mine, corzile instrumentelor muzicale pătrunzând dincolo de palpabil si restabilind armonia vieții mele. Da, am cântat la poarta multor femei și le-am atins până și corzile sensibile, am căutat vibrație, m-am folosit de note joase sau înalte, de sunetele scoase de ele sau de muzică. Nu, nu eu le-am îmbătat, natura are la îndemână toate instrumentele muzicale.
Aveam 18 ani și credeam că am rămas undeva în urma semenilor mei, că sunt un codaș, a fost suficient să măresc pasul, azi sunt mai aproape și-mi permit să vă spun adevărul în față, suntem toți doar o apă și un pământ…
