Ne-au crescut cu mitul salvării prin iubire. Că va veni cineva – el, alesul – și va ține locul tuturor rănilor. Că va iubi partea ta frumoasă și va vindeca pe tăcute și ruinele. Că va repara. Va îmbrățișa. Va înțelege fără să explici.
Dar, în realitate, nu a fost așa.
Când m-am prăbușit, am fost doar eu cu mine. Niciun el, niciun braț întins, niciun „hai că trecem împreună”. A fost liniștea dureroasă a lipsei. Și golul acela care nu cerea iubire, ci o luptă. Una interioară, cruntă, dusă fără martori.
Am căutat să mă salveze cineva. M-am agățat de promisiuni, de vorbe dulci, de prezențe ocazionale. Dar niciuna n-a fost suficient de mare ca să-mi umple abisul.
Apoi am înțeles: nu mă va salva nimeni. Nu cu adevărat
Pentru că adevărata salvare nu vine din afară, ci dintr-o ruptură. Dintr-un moment în care te vezi, în sfârșit, întreagă, chiar și spartă.
Nu iubirea m-a ridicat.
Ci durerea.
Durerea aia tăcută, care te obligă să stai cu tine, până te cunoști.
Durerea care nu pleacă atunci când o ignori, ci doar când o străbați.
M-a salvat suferința aceea care m-a pus față în față cu cine sunt când nu mă iubește nimeni.
Cu cine sunt când nu mă alege nimeni.
Cu cine sunt când nu mă vede nimeni.
Și acolo, în acel gol, m-am văzut. Nu perfectă, dar vie. Nu întreagă, dar puternică. Nu salvată, dar trezită.
Am învățat să stau cu mine în nopți grele.
Să-mi țin mâna singură când totul tremura.
Să-mi vorbesc frumos când lumea îmi spunea altfel.
Să-mi fiu acasă.
Iubirea e minunată.
Dar nu e responsabilă să te salveze.
Uneori vine prea devreme, alteori prea târziu. Uneori nu vine deloc.
Dar durerea? Ea nu întârzie niciodată. Te ia exact când ai nevoie. Te zguduie. Te destramă. Și dacă ai curajul s-o simți, n-o să mai cerșești salvări din afară.
Pentru că ai fost acolo, la capătul propriului iad. Și ai ieșit.
Nu mai ai nevoie de salvatori. Ești tu.
Asta e libertatea supremă. Și începutul iubirii adevărate: cea pe care o oferi după ce te-ai iubit singură în întuneric.
