În fiecare seară, inevitabil, chiar dacă sunt extrem de ocupată, gândurile mi se zbat mereu în aceeași direcție, în căutarea răspunsurilor la întrebările nespuse. Îmi simt inima apăsată de o tristețe amară și încep să-mi pun aceleași întrebări dureroase ce nu-mi dau pace. „De ce nu m-ai iubit, dragul meu? De ce m-ai folosit și… nimic mai mult?” „De ce m-ai vrut că aveai nevoie de mine, dar nu în sensul în care își dorește orice femeie, ci doar pentru a-ți satisface egoismul exacerbat și apoi m-ai aruncat la coșul istoriei tale personale?”. Cu fiecare bătaie de inimă, cu fiecare amintire care mă sufocă, încerc de fiecare dată să dezleg misterul propriei mele experiențe.
Amintirile se înșiră ca filele unei cărți vechi, deschizând ferestre spre momentele petrecute împreună. Privirea ta îmi răscolește încă fiecare colț al sufletului, iar fiecare gest de afecțiune din partea ta chiar părea să fi fost o promisiune sinceră. Îmi aminteam cum îmi spuneai că sunt centrul universului tău, că mă iubești cu o pasiune ce nu poate fi înțeleasă în cuvinte. Dar oare cât de adânc era acest adevăr? Sau era doar o poveste frumoasă în care am crezut atât de naiv, doar ca să-mi adorm instinctul și să nu văd adevărul?
A trecut mult timp de atunci, iar înțelepciunea adunată din amărăciune și lacrimi începe treptat să mă elibereze de iluzii. Cu toate acestea, încă îmi este greu să accept că dragostea noastră ar fi putut fi doar o iluzie. Mi-am adus aminte de momentele în care te simțeam atât de aproape, când zâmbetul tău era un soare care îmi lumina întreaga lume. Dar și de momentele în care răceala și distanța ta mă învăluiau ca o ceață rece și înspăimântătoare, în funcție de cum TU avea chef, nevoie, dispoziție, căci ceea ce simțeam eu era mereu pe locul doi.
Așa că îmi repet, poate pentru a mia oară: „Nu m-ai iubit, dragul meu, doar ai avut nevoie de mine și m-ai folosit”. Am înțeles că nu există răspuns simplu la inevitabila întrebare „De ce?” pe care mintea mi-o servește imediat, de fiecare dată. Sentimentele sunt atât de complexe, de amestecate, iar granița dintre iubire și nevoie poate fi uneori subțire ca o pânză de păianjen. Poate că am fost o ancoră pentru tine în momentele de slăbiciune sau poate că am reprezentat o modalitate de a-ți umple un gol din trecutul tău. Poate că am fost amândouă sau poate că nu am fost nimic din toate acestea.
Dar indiferent de răspuns, am învățat că prețuirea de sine nu trebuie să se bazeze pe dragostea altora. Am învățat că valoarea mea ca femeie și ca individ nu poate fi măsurată în funcție de altcineva. Am învățat să-mi hrănesc sufletul cu propriile mele visuri și aspirații, să nu mai aștept validare de la altcineva. Am învățat să-mi iubesc neajunsurile la fel de mult cum îmi iubesc părțile frumoase.
Așa că, dragul meu, chiar dacă nu pot să-mi răspund cu certitudine la întrebarea dacă m-ai iubit sau nu, măcar puțin (ah, ce prostii spun, doar știu că iubirea nu e cuantificabilă, e sau nu e…) știu acum că iubirea pe care o port în mine este prețioasă și demnă de a fi oferită cu generozitate cuiva care s-o aprecieze și care să mă aprecieze, care să mă trateze ca pe un partener egal, alături de care crește. Am învățat să eliberez trecutul și să mă deschid către viitor cu inima plină de încredere în propria mea valoare. Pentru că, în cele din urmă, dragul meu, cel mai important este să mă iubesc pe mine însămi și să îmi trăiesc viața în plinătatea ei, dincolo de meschinăriile pe care sufletul tău mic mi le-a servit cu titlul de dragoste.
