un pamflet (auto)ficțional despre trup, luptă și alte rotunjimi
Dragii mei, azi vă scriu din unghiul pe care nu-l mai pot atinge: cel dintre coapse.
Pentru că adevărul e simplu și rotund ca mine: nu mi-o mai văd de burtă. A dispărut din câmpul vizual, exilată în spatele unui deal moale, albicios, care se comportă ca o perdea groasă între mine și mine. Nu e o metaforă subtilă, nu e poezie. E grăsime. E realitate. E viață.
Am crescut într-o lume în care fetele erau învățate să stea „drepte și subțiri”, iar eu eram dreasă și săltăreață. Nu alergam, ondulam. Nu stăteam pe loc, ci vibraam ușor sub greutatea unei existențe în formă de balon cu heliu trist. Am fost mereu „cu obraji frumoși”, „cu pielea albă ca laptele” și „cu suflet bun”. Adică exact cum îți spun rudele că ești frumoasă când e clar că nu e despre frumusețe fizică, ci despre o simpatie care trece prin filtru digestiv.
Am ținut toate curele de slăbire inventate în istoria omenirii, de la supa de varză la apa cu lămâie și ulei de șarpe. Am slăbit 20, am pus 30. Am slăbit 15, am pus 18 și-un cozonac. Sunt, practic, un yo-yo cu suflet de femeie și metabolism de arici în hibernare.
Și în tot acest dute-vino caloric, am pierdut-o pe Ea.
Pe Ea, zeița feminității mele, micul triunghi secret care nu mai are vedere directă cu proprietara. Aș putea s-o salut doar cu oglinda, în poziții demne de yoga avansată, gen „lotusul disperat” sau „namaste degeaba că nu mă mai văd”. Dacă Freud ar fi fost femeie și grasă, cu siguranță și-ar fi reconfigurat teoriile despre libido și oglindă. E greu să ai încredere în sine când simți că burta ta intră în cameră cu două secunde înaintea personalității.
Dar să nu vă închipuiți că e totul întunecat în imperiul kilogramelor. Nu! Sunt momente de triumf în viața unei femei obeze. Când reușesc să-mi leg singură șireturile, simt că merit o medalie. Când găsesc un costum de baie care nu pare o pătură cu elastic, îmi vine să ies pe plajă dansând. Iar când un bărbat mă privește nu ca pe o glumă, ci ca pe o femeie, în toată ființa ei, jur că e mai intens decât orice dietă cu scorțișoară.
Societatea e mai crudă decât cântarul. Cântarul doar îți arată un număr. Oamenii, în schimb, îți aruncă priviri, suspine și sfaturi nesolicitate. „Ai încercat postul intermitent?” – da, am postit sufletește când m-am privit în oglindă și n-am știut dacă să mă iubesc sau să mă ascund. „Dar dacă te-ai apuca de pilates?” – dragă, de abia mă pot ridica din canapea fără să mi se suie sângele în cap, vrei să-mi pun picioarele după ceafă?
Și totuși, scriu. Scriu pentru că burta mea nu-mi acoperă creierul. Scriu cu umorul pe care l-am cultivat ca pe un scut. Am învățat să fac glume înaintea celorlalți. „Da, sunt grasă. E un mecanism de apărare în caz de iarnă nucleară.” Ha-ha. Râdem. Apoi, când rămân singură, uneori plâng. Alteori mă mângâi pe burtă ca pe un copil nedorit care totuși m-a însoțit toată viața. Și uneori, da, o iubesc. Nu pentru cum arată, ci pentru cum m-a ținut în viață. La propriu. Corpul meu, cu toate neajunsurile lui, n-a renunțat niciodată la mine.
Poate că nu mi-o mai văd, dar știu că e acolo. A rezistat la regimuri, la rușine, la oameni care mi-au spus că nu sunt „demnă” să fiu dorită. Nu mi-o mai văd de burtă, dar o simt, ca pe o amintire frumoasă care nu cere validare, ci doar un pic de compasiune. Poate într-o zi, când mă voi regăsi și cu trupul, nu doar cu mintea, voi scrie altfel despre ea. Poate o voi regăsi nu prin oglindă, ci prin iubire.
Până atunci, burta mea și cu mine avem un pact. Ea nu se supără că o înjur când încerc să-mi trag blugii. Eu n-o pedepsesc cu diete absurde. Trăim împreună, uneori ca două prietene acre, alteori ca două bătrâne care s-au acceptat. Și da, uneori, noaptea, când nu mă vede nimeni, o mângâi ușor și îi spun: „Mersi că ai fost cu mine. Știu că nu e ușor să mă cari.”
Căci adevărul e că nu burta mea m-a înstrăinat de mine. Ci rușinea. Societatea. Ideea că o femeie trebuie să fie „mică”, „gingașă”, „discretă” – ca un obiect de decor în viața altora.
Ei bine, eu nu sunt decor. Sunt masivă, intensă și vizibilă. Și poate că nu mi-o mai văd. Dar în fiecare cuvânt scris, în fiecare râs scos dintr-un public, în fiecare om care îmi spune „m-am regăsit în tine” – știu că partea esențială din mine e tot acolo. Între coapse sau nu, e vie.
Și într-o zi, poate chiar o să-mi fac o poză cu Ea. O fotografie de familie, în care eu și Ea ne reîntâlnim, fără burtă între noi. Dar și dacă nu… să fim serioși: n-am nevoie să-mi văd părțile intime ca să-mi știu valoarea.
