Nu ți-e rușine să bălești la femeia altuia, în timp ce o ții strâns de mână pe a ta?
Nu ți-e rușine să ai gura plină de vorbe strălucitoare, dar lipsite de valoare, precum zorzoanele, în timp ce brațele îți sunt goale de fapte?
Nu ți-e rușine să-ți privești partenera de viață în ochi și să o minți fără să clipești?
Nu ți-e rușine să faci încă o promisiune, având în vedere că pe ultimele o sută nu te-ai obosit să ți le respecți?
Nu ți-e rușine să ridici ipocrizia la rang de virtute și apoi să te împăunezi cu ea?
Nu ți-e rușine să juri strâmb, să săruți cu jumătate de gură și să îmbrățișezi fără să simți?
Nu ți-e rușine să faci pe victima și să refuzi iertare pentru fapte infinit mai pricăjite decât ale tale?
Nu ți-e rușine să te bați cu cărămida în piept, asumându-ți merite străine ție?
Nu ți-e rușine să fii bărbat doar cu numele?
Nu ți-e rușine să îți bați joc de cele două (sau poate trei) femei din viața ta, jurându-i fiecăreia în parte că este unica?
Nu ți-e rușine să spui „te iubesc”, în loc de „te folosesc”?
Nu ți-e rușine să ceri mereu mai mult și mai mult, în timp ce tu oferi mereu mai puțin și tot mai puțin?
Nu ți-e rușine să pretinzi că-ți pasă, în timp ce te scremi să pari implicat, când, de fapt, te plictisește totul de moarte?
Nu ți-e rușine să fii, în fiecare minut, un laș care se teme și de propria sa umbră, d-apoi de propriile sale simțiri reale?
Nu ți-e rușine să muști acolo unde ar trebui să binecuvântezi?
Nu ți-e rușine să susții că ești cine nu vei fi niciodată?
Nu ți-e rușine de toate bubele pe care ți le știi și cărora le întreții, cu bună știință, puroiul în loc să-l sanezi?
