De curând, m-am trezit prinsă într-un vârtej în care fiecare clipă a devenit un ecou al unei decizii proaste. Poate cea mai proastă decizie pe care am luat-o în ultimul timp, atât în viața personală, cât și în cea profesională…
Totul a început într-o zi ca oricare alta, la birou. Lucram într-o corporație ca manager, cotidianul meu fiind plin de dosare plictisitoare și de ședințe lungi și uneori fără rost. Aveam responsabilități, proiecte, dead-line-uri și multe ore suplimentare la activ. Însă, în acea zi, prin oceanul de chipuri neutre și priviri absente, am zărit acel zâmbet fermecător care avea să îmi schimbe viața – cel mai nou subaltern, un tânăr promițător și plin de entuziasm, cu ochi aprinși și zâmbet dulce.
Nu vreau să părăsesc terenul ironic, dar, da, ăsta este adevărul, m-am îndrăgostit de el. Faptul că eu eram într-o poziție superioară nu m-a oprit să mă arunc cu nesăbuință în vâltoarea simțămintelor. Așa că, treptat, în paralele cu nopțile noastre fierbinți, la muncă am început să-l favorizez, să-l ajut și să-l promovez cu fiecare ocazie. Nu era doar un angajat bun, era cel mai bun din toți cei pe care-i aveam în subordine și merita să fie apreciat (sau cel puțin așa îmi justificam eu faptele, orbită fiind de dragoste).
Și, într-adevăr, eforturile mele nu au fost în zadar. „Drăgălașul” (cum am aflat ulterior că era poreclit de ceilalți colegi) a urcat treptele ierarhice cu o viteză demnă de invidia lui Usain Bolt. De la a fi doar un simplu angajat, a ajuns manager, iar apoi, într-o zi fatidică, director. Da, director! Evident, în același departament unde eu eram… șefa. Ironia sorții! Desigur, toate astea nu s-au petrecut peste noapte, ci în vreo trei ani, dar totuși, un timp extrem de scurt, dată fiind proverbiala rigiditate corporatistă, nu credeți?
La început, desigur, am fost extrem de mândră și de fericită pentru reușitele lui. Mă gândeam că eu fusesem cea care l-a îndrumat și că el era o dovadă a calităților mele de lider. Dar apoi, treptat, lucrurile au început să se schimbe. Cu cât urca el mai sus, cu atât începea să uite cine l-a ajutat să ajungă acolo. În loc să fie recunoscător, a devenit îngâmfat și a început să-mi arate că este el cel care conduce acum, iar relația noastră se deteriora cu o viteză superioară celei cu care el ajunsese în vârful lanțului trofic.
Dar cea mai mare lovitură a venit atunci când, pe neașteptate, am fost chemată în biroul mare, unde el ținea ședințe cu noul său aer superior și recent achiziționatele priviri disprețuitoare. Într-un discurs premeditat, mi-a spus că nu mai eram potrivită pentru poziția mea, că eram aeriană, că nu îmi mai îndeplineam cu același sârg și dedicare responsabilitățile și că era timpul să fac loc pentru sânge proaspăt și că, în concluzie, trebuia să plec. M-a concediat în fața întregului departament. M-a umilit și m-a dat afară. Scurt pe doi.
Acum, stau în biroul meu pustiu, privind în gol la ecranul computerului stins și încercând să-mi dau seama cum am putut să fiu atât de naivă. M-am lăsat pradă unei pasiuni nebunești și acum plătesc prețul pentru asta. „Drăgălașul” (un fel de pisică blândă ce zgârie rău, de fapt) a plecat cu tot ce i-am oferit, inclusiv cu poziția mea, lăsându-mă să mă împotmolesc în propriile mele regrete și amărăciuni. Evident că circul de la muncă a servit drept concediere și în viața privată…
Așadar, dacă vă gândiți să vă încurcați cu subalterni, aș recomanda să vă mai gândiți o dată. Dragostea la locul de muncă poate fi o capcană mortală, iar încrederea în cei pe care-i consideri subordonați poate fi o iluzie periculoasă. Iar eu, eu sunt doar o victimă a propriilor mele iluzii și o dovadă vie că lucrurile pot deraia periculos, chiar atunci când ți-e lumea mai dragă și crezi că ești cu adevărat fericit și împlinit.
