În grădina aceasta mare a vieții, unde fiecare femeie este o floare unică, parfumată nu doar de dorințe, ci și de vise și traume, se plimbă adesea mai mulți grădinari. Unii vin cu stropitori de vorbe dulci, alții cu sape de posesivitate. Unii privesc floarea cu venerație, alții o tund brutal, crezând că doar așa înflorește mai frumos. Dar puțini se întreabă: de ce această floare — ce pare la prima vedere delicată, poate chiar docilă în aparență — ajunge să primească în sufletul ei, în trupul ei, în patul ei, mai mulți grădinari?
În contextul tradiției, femeia e învățată, din leagăn aproape, să fie păzitoarea cuibului, să își aleagă un singur bărbat, să-i fie soție, amantă, mamă, bucătăreasă, confesor, păpușă și regină deopotrivă. Ea, floarea — el, grădinarul. Simplu, curat, liniar. Așa spune dogma morală, așa susură rugăciunile din amvon și așa dojenesc babele înțelepte de la gardul satului: „fata cuminte nu-și leapădă petalele la orice adiere de vânt.”
Și totuși… Ce se întâmplă atunci când grădinarul ales vine doar seara târziu, cu mâinile crăpate nu de muncă, ci de tăceri apăsătoare? Ce se întâmplă când el nu mai udă floarea, nu-i mai vorbește, nu-i mai vede culoarea, nu-i mai simte mirosul? Și mai ales: ce se petrece în adâncul inimii ei, atunci când, în loc de grijă, primește obișnuință, când în loc de privire primește ochelari de cal și absență emoțională? Nu cumva, în acel moment, apare o sete de a fi văzută, atinsă, admirată, prețuită?
Femeia pe care societatea o numește cu o cruzime aproape medievală „ușoară” — ce etichetă grea pentru un suflet atât de complex! — nu e ușoară deloc. E, de cele mai multe ori, grea de singurătate, grea de visuri nespuse, grea de dorințe reprimate, grea de nevoi nemărturisite pentru că n-a avut cu cine le împărtăși fără să fie judecată. Ea nu pleacă din fidelitate ca un capriciu, ci ca o supraviețuire. Lipsa de iubire e un deșert. Iar femeia, floare cum este, nu trăiește în pustiu. Dacă pământul de acasă devine uscat, dacă soarele se transformă în umbră, dacă tăcerea se întinde ca mucegaiul peste simțuri, nu-i de mirare că va căuta o mână nouă, altă stropitoare, un alt grădinar care, măcar pentru o clipă, o va face să se simtă vie. Nu vorbim aici de superficialitate, ci de instinct. Nu de perversiune, ci de supraviețuire senzuală și emoțională.
Ah, cum ar suspina Catul în fața unei asemenea flori! El, care a iubit-o pe Lesbia cu toată ființa, dar care a simțit și cum iubirea poate fi trădătoare, volatilă, nestatornică. „Odi et amo,” scria el — „urăsc și iubesc”. Și în aceste două verbe antagonice se ascunde toată zbuciumarea femeii care, deși pare a păcătui, în esență nu face decât să ceară: „Vreau să fiu văzută. Vreau să fiu vie.”
Tradiția cuplului clasic, bazat pe monogamie, pe loialitate necondiționată, pe contracte morale nescrise, presupune echilibru — dar adesea acest echilibru este doar un paravan pentru resemnare. Iar în spatele resemnării trăiesc inimi care n-au uitat să bată. De câte ori nu ai auzit: „El era un bărbat bun, nu-mi lipsea nimic…” Dar de fapt lipsea totul. Lipsea acel „ceva” imposibil de cuantificat — o atingere pe ceafă, o mână care mângâie fără scop, o întrebare sinceră, o flacără care să ardă în carne și în minte. Când grădinarul devine absent, sau neîndemânatic, sau prea grăbit cu secera, apar alți grădinari. Nu pentru că floarea e infidelă prin natură, ci pentru că are un instinct vegetal, vital și senzual de a căuta lumină.
Femeile care se „dau” altora, așa cum zic gura lumii și fariseii moraliști, nu sunt de aruncat cu piatra. Ele trebuie citite. Ele trebuie înțelese. Acolo unde bărbatul vede trădare, poate fi doar un strigăt: „Fă-mă să înfloresc din nou, căci altfel mor pe dinăuntru.” Și, în același timp, aceste femei se joacă cu focul. Uneori grădinarii vin cu promisiuni, dar aduc buruieni. Alteori fug imediat după ce au cules parfumul florii. Dar floarea, chiar și așa, preferă riscul unei iubiri imperfecte decât uscăciunea unei vieți „corecte” și fade. O floare și doi, trei grădinari — nu e un simbol al desfrâului, ci al complexității feminine. Nu e o disoluție morală, ci o reflecție asupra fragilității relației umane, asupra feminității trăite sub presiunea așteptărilor patriarhale.
Nu orice floare e trandafir, dar fiecare floare vrea să înflorească. Și dacă n-ai grijă de ea, ai face bine să nu te miri că altcineva îi sărută petalele. Și poate, în cele din urmă, așa cum spunea Euripide, „femeia nu este nici bună, nici rea, ci doar o creatură a timpului și a circumstanțelor.” Iar când circumstanțele o duc pe cărări nesigure, ea nu pășește ca o păcătoasă, ci ca o exilată din Edenul unei iubiri neîmplinite.
