Oare de ce detest oamenii fericiți? mă întreb, stând singur pe canapeaua mea, înconjurat de ambianța întunecată a propriei mele nefericiri. Poate că este o întrebare profundă sau poate că sunt doar un melancolic în căutarea unui motiv pentru a-mi justifica permanenta stare de pesimism. Cu toate acestea, să încerc să analizez acest fenomen enigmatic al urii pe care o simt față de cei fericiți, deși îmi este destul de clar că răspunsul stă ascuns în colțurile întunecate ale… invidiei mele.
Am început să observ că orice râset vesel mă face să încrunt sprâncenele și să-mi rostogolesc ochii într-un mod care, din când în când, chiar mă surprinde. De parcă aș fi deținătorul recordului mondial la încruntarea sprâncenelor și la privitul ironic. Și totuși, nu pot să nu mă întreb de ce oamenii nu pot suferi în liniște, ca mine.
Se pare că detest oamenii fericiți pentru că mi se pare că există o conspirație globală împotriva persoanelor aflate într-o perpetuă stare de melancolie. Nu poate fi pur și simplu fericirea un mod de a gestiona stresul sau de a aborda viața cu optimism, ci trebuie să fie o afacere în care eu nu sunt inclus. Este ca și cum toți ar avea bilete VIP la „Concertul Fericirii”, iar eu sunt singurul care nu a primit invitația.
Și, uite așa, în loc să mă bucur pentru alții, devin un detectiv al detestării față de fericire. Observ fiecare râs exagerat, fiecare îmbrățișare sinceră și mă întreb cu ciudă cum de reușesc să păstreze acea privire strălucitoare în ochi. Poate că eu sunt doar un suflet trist, pierdut în propriul labirint al gândurilor nefericite.
În cele din urmă, în timp ce îmi împing cu greu de pe piept povara detestării mele, încep să înțeleg că poate nu este vorba despre ceilalți. Poate că detest oamenii fericiți pentru că, în secret, doresc să fiu și eu la fel de ferice, dar mă simt captiv în propria mea lume de griji și frustrări.
Și așa, mă gândesc dacă nu ar fi momentul să-mi schimb perspectiva. Poate că ar trebui să încerc să mă bucur pentru fericirea altora, să împărtășesc râsete și să accept că poate, doar poate, fericirea nu este un club în care trebuie să ai card de membru, ci o stare pe care o poți atinge cu propriile tale resurse interne. Până atunci, însă, voi continua să stau pe canapeaua mea întunecată, privind cu scepticism la lumina zâmbetelor din jurul meu. Ce atâta hăhăială și hlizeală, cea atâtea inimioare, unicorni și steluțe roz bombon??
