Pentru că, din colivia conjugală, orice musafir pare Făt-Frumos cu masterat în priviri lungi și promisiuni fără dead-line
Ah, distinse cititor cu apetit pentru finețea aluziilor și picanteria veridicităților învelite în poleiala unei realități care se ascunde sub așternuturi bine călcate, dar fripte de dorințe nespuse — să pășim, așadar, în pădurea adâncă a psihicului feminin, acolo unde rochiile de mireasă atârnă pe umerașe grele și colivile aurite se închid cu flori, nu cu lacăte.
Soția infidelă — nu, nu vorbim aici de vreo libertină de profesie, ci de acea doamnă respectabilă, cu verighetă pe deget și alimente bio în frigider, care, în liniștea aparentă a rutinei domestice, începe să vadă… mai mult. Să perceapă mai fin. Să distingă, în ochii bărbaților străini, reflexii pe care nici oglinzile de la IKEA nu le mai pot reda acasă. Acest ochi – acest „organ al căutării pierdute” – nu este un simplu detector de trupuri masculine bine crescute. Este un senzor emoțional antrenat, involuntar, de plictis, de lipsă, de contrast. Pentru că psihicul femeii căsătorite se dezvoltă nu doar în direcția siguranței, ci și în cea a evadării. Este un paradox în pantaloni de mătase: femeia vrea siguranță, dar tânjește după vibrație. Vrea bărbatul de acasă să-i spele mașina, dar îl visează pe cel de pe stradă care i-a spus „aveți un zâmbet periculos”.
Și de ce ochiul soției percepe mai multe nuanțe decât al amantei?
Pentru că amanta, deși liberă, are un singur bărbat în cap – acela pe care îl așteaptă. În schimb, soția… îl are pe-al ei acasă, plus o cohortă de fantezii neîncercate, plus un trecut care nu-i mai încape în blugi, plus dorința de a fi văzută din nou. Așa se activează mecanismul „fructului interzis”. Ea, prizonieră între facturi, scutece sau programări la dermatolog, începe să simtă, pe dedesubtul epidermei ei cuminți, că lumea de afară mustește. Și atunci, ochiul ei – ah, acest ochi complice! – nu se uită. Se plimbă de-a lungul unui guler călcat bine, urcă pe o bărbie cu umbră de bărbierit și se oprește în acea pauză de voce care seamănă cu preludiul unei invitații nevinovate. Soția infidelă nu vede simplu. Ea analizează cu poftă, caută cu disimulare, trăiește eroticul la nivel micro. Pentru ea, nu e nevoie de păcatul în carne și oase. E de-ajuns un „Bună” spus cu un ton anume, într-un loc în care nu trebuia să i se spună nimic.
Amanta, în schimb, e încordată. E atentă, dar focalizată. Are de oferit și de așteptat. Nu se joacă, ea construiește o iluzie între mesaje șterse și lenjerie cu dantelă. Ochiul ei e pragmatic, selectiv, ascuțit pe un singur obiectiv. Dar ochiul unei soții infidele e ca o lentilă panoramică: prinde tot, memorează tot, și transformă bărbații în nuanțe, nu în simple „da” sau „nu”.
În acest sens, infidelitatea unei soții nu e doar trupească. E un balet al anticipării. O frenezie cu guler alb. O erezie parfumată cu Chanel, dar cu pașaport intern pentru iadul dulce al dorinței neautorizate. Psihologic, vorbim aici despre efectul coliviei: cu cât libertatea lipsește, cu atât percepția asupra a ceea ce e dincolo devine mai rafinată, mai intensă. Într-o lume a rutinelor domestice, fiorul extraconjugal nu e musai despre sex, ci despre validare. Despre a te simți din nou văzută, dorită, descoperită. Iar ochiul se antrenează. Învață să detecteze detalii invizibile pentru femeile libere: o încruntare admirativă, o întârziere voită, o atingere „din greșeală”.
Aceasta e tragedia sau, după gust, comedia: femeia măritată care înșală nu o face pentru că n-a fost iubită, ci pentru că a uitat să se iubească. Și când o face, își reactivează retina pasiunii, acea retină amorțită de toți anii în care bărbatul de acasă s-a uitat la ea ca la o lampă de veghe – utilă, dar fără mister. Așa că, dragă spectator al acestui teatru amoros, să nu judeci prea aspru. Ochiul unei femei captive devine mai acut, nu din perversitate, ci din absență. Căci în lipsa mirării, în lipsa provocării, femeia nu devine mai fidelă, ci mai subtilă. Iar subtilitatea e primul pas spre trădare. Într-o lume justă, poate că amanta ar fi cea care să distingă nuanțele și soția cea care vede în alb și negru.
Dar în realitatea lucioasă a vieții trăite pe muchia dorinței, tocmai femeia cu acte și contracte ajunge să perceapă mai clar tonurile: bejul intenției, griul moral, albastrul fanteziei, roșul impulsului, negrul regretului. Iar când lumea devine colorată în ochii unei femei care a trăit prea mult în sepia… să te ții, dragul meu. Căci acolo nu mai e loc de nuanță. E foc. Cu rimel rezistent la apă și intenții care dansează desculțe pe muchia păcatului.
