Este duminică și, de regulă, eu nu mă apuc de confesiuni în zilele de odihnă, dar acum trec printr-un moment delicat și fac o excepție.
Sunt trist! Am plâns toată noaptea! Da, uneori plâng și bărbații, uneori durerea este atât de intensă, încât, cu vrere sau fără vrere, lacrimile curg în voie și suspinele, sughițurile se dau de-a rostogolul prin încăperile indiferente sau mute la suferința noastră. Seamănă cu tânguitul unor femei, dar plânsul bărbatului este mai sincer, mai profund, bazat pe o realitate prea cruntă, pe un motiv întemeiat, plânsul bărbatului este, în realitate, un fel de muzică a suferinței, o operă desăvârșită a durerii, un demers spre vindecare și spre exemplificare în fața femeii care plânge mai mereu.
Nu, bărbatul nu este atât de sensibil, doar femeia exagerează, un bărbat adevărat nu plânge fără motiv, nu plânge doar așa, în dorul lelii, un bărbat adevărat plânge cu lacrimi de aur, nu face risipă de sare, un bărbat care plânge nu este doar o mimoză ce pretinde că a cunoscut durerea, el o poartă în suflet și o consumă cu demnitate pentru ca, atunci când are de vărsat lacrimi, să o poată face fără regret, fără remușcare.
Este duminică și mă văd nevoit să plâng, să zbier, să explic unei lumi întregi cât de mult sufăr, cât de greu îmi este. Practic mă strâng boxerii, mi-au lăsat urme în talie, da, vagi urme roșii și simt cum mă pișcă. Nu, nu este doar o pișcătură ce seamănă cu durerile facerii, nu este genul acela de durere invocat de femeile care cred că doar ele au cunoscut adevărata durere, lumina durerilor, nu, nu este așa. La mine este deja o treabă profundă, seamănă mai mult cu o pișcătură de țânțar, un fel de pișcătură a ardeiului iute. Da, este constantă și mă frământă, eu nu plâng doar așa de dragul de a pierde doar vremea mea, plâng pentru a pierde inclusiv vremea voastră. Hai, pa! Este Duminică…
